Max Blecher

Proza între autenticitate şi exacerbarea subiectivităţii

       

           O bună perioadă de timp interpretarea prozei blecheriene a plutit în prejudecata indubitabilă a existenţei unei descendenţe între biografism şi discurs artistic, fapt oarecum explicabil prin identificarea unui fond de aşa-zis „adevăr“ ce transpare din scriitura lui Max Blecher, s-ar zice o mitologie auctorială hrănită din intimitatea existenţei şi integrându-se implacabil într-o literatură a autenticităţii subiective. Conceptul de autenticitate la Blecher nu se afirmă, însă, pe planul unei confesiuni derizorii, ci e derivatul unei experienţe fenomenologice copleşitoare, imediate, derutant-prezente, flancată în scenarii obscure, ce se expune şi pare a se desfăşura odată cu scrisul. Aflându-se într-o clară deschidere spre postmodernism, nu se încearcă o recuperare a acestei experienţe pe linie proustiană, pentru a fi instaurată ulterior într-o arie epică de aproximare a comprehensibilităţii şi relevanţei ei.

            În demersul său, autorul nu-şi propune să comunice cu existenţa prin literatură, să-şi asume suferinţa artistic, încercând dispunerea ei într-o expresie artistică, întrucât el comunică direct, vizual, contemplativ; iar travaliul fizic constituie în viziunea lui întâmplarea de natură „abjectă, fără sens şi n-o ridic la nici un rang ilustru ca de exemplu «nobilă şi admirabilă inspiratoare în art㻓 (Vizuina luminată). Prin urmare, boala şi deschiderea ei mizeră nu înseamnă decât un exerciţiu de sine finit, efemer şi neutralizabil, căruia nu i se acordă loc primordial în creaţia literară. În concreteţea maladivului nu regăsim baza operei viabile, geneza unei literaturi a mărturisirilor, ci tocmai în abstractizarea lui, într-o stilizare poetică pe care potenţialitatea creatoare o face să devină ulterior literatură. Trăitul e absorbit şi prefăcut de ficţiune, nu din om şi din suferinţa lui reală se naşte artistul, ci omul e transfigurat şi întregit prin artistul care-l precede. Eul ieşit din carapacea realităţii, înzestrat cu energie individuală creatoare de lume şi de viziune, încheagă o aventură a fiinţei, nicidecum a biografiei povestitorului.

Aproape în unanimitate, autoritatea critică s-a căznit multă vreme să decreteze ca temă principală a creației blecheriene cea a înstrăinării, neglijându-se tocmai depăşirea acestei alienări formale, prin recunoaşterea unei neputinţe de înstrăinare de sinele condamnat sieşi: „Entuziasmul de a exista într-o nouă aureolă mă cuprindea şi pe mine... Trebuia să constat până la exasperare că trăiam în lumea pe care o vedeam... Materia brută [...] m-a ţinut întotdeauna închis într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereţii ei şi perpetua în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om“; cu alte cuvinte, neputinţa de exersare a unei izolări absolute şi autentice, dincolo de seria umană, meschină şi exactă „«Viaţa ta a fost aşa şi nu altfel»... [lumea aceasta] închisă în luminile şi culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieţi să extragă decât aspectul unei exacte banalităţi“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

          În proza blecheriană, cu precădere în Inimi cicatrizate, criza fundamentală, surprinsă individual şi transpusă ontologic, derivă din sentimentul depersonalizării, însoţit de o disperare metafizică şi acceptare fără alternativă a trecerii in statu degradationis, condiţie precară indexată la concretul absolut, în timp ce în Întâmplări din irealitatea imediată criza se conturează invers prin trasarea unei nevoi imperioase de repersonalizare şi desprindere de condiţia uniformizatoare, printr-o mişcare imposibilă de dezmărginire şi expansiune tensionată spre viaţa profundă, infinită şi adevărată, în mijlocul căreia omul ar redobândi libertatea primă şi unitatea originară, respectiv şansa de fiinţare în sine a lui Celuilalt, exprimând paroxistic Je est un autre.

            Căile posibile de evadare, „de izbăvire de propria individualitate“ în termeni manolescieni şi recosmicizare, vizând armonia întregului, sunt însă în proza lui Max Blecher exclusiv iluzorii. De pildă, amorul, implicând ideea de cuplu perfect, se consumă dramatic în reafirmarea condiţiei de entitate vidată, surprinsă în singurătatea absurdă şi istovitoare: „dragostea lor ca şi amorul cel mai suav din lume îşi crease obiceiurile şi disciplinele lui stupide ..., ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecţiune. Ce-i folosea libertatea şi curăţia altui trup?“ (Inimi cicatrizate). Totodată, erotismul va suferi în Întâmplări din irealitatea imediată degradarea maximă prin rânduirea lui la atracţia noroiului „cald, gras şi puturos“, haosul fascinant ce trădează un magnetism maladiv de ordin sexual şi visceral. În tentativa aproape tragică de refacere a comuniunii primordiale cu elementarul, dezmărginirea şi exacerbarea subiectivităţii constă în mod paradoxal în reducerea ei la elementar, în pasta căruia se insinuie iluzoriu adevărata taină a vieţii: „în mine nu există nimic în afara noroiului... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi“.

            Din privilegierea constantă a concretului se materializează la Blecher o lume a omului real „meschin închisă în exactitatea ei“, căreia i se opune una deformată, exagerată şi artificializată, prin care răzbate un eu hipertrofiat şi multiplicat, anume personajul abstract, ipostaza ireală ce funcţionează pe post de mască sau de persona jungiană detaşată de sine, de statutul real pentru a se lansa într-o tentativă de proiectare a substanţialităţii şi de umplere a golului concret. Încercarea se dovedeşte evident irealizabilă, rămânând doar speranţa confirmării „adevăratei“ autenticităţi ori unicităţii refuzate entităţii concrete în personajul imaginar. Acesta din urmă deţine o funcţie compensatorie şi se prezintă printr-o fotografie, configurare imitativă a realului sublimat („avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie“), printr-un clovn de jucărie, în a cărui mecanică e fixată armonia fericită („Ce bine ar fi să înlocuiesc eu paiaţa cea mică şi veselă!... Ce bine! Ce bine e-n vitrină!“) sau printr-un simplu copac („Ce puteam oare face împotriva unei exactităţi atât de aspre? Cum puteam s-o fac să înţeleagă, de pildă, că sunt un copac?“).

            O permutare esenţială de sens e identificabilă în logica prozei blecheriene acolo unde lumea posibilă, artificială, periferică devine realitate esenţială, lume prioritară „În lumina posomorâtă a opaiţelor de carbid simţeam că într-adevăr trăiesc viaţa mea proprie în mod unic şi inimitabil... aşa cum existam în astă parte a vitrinei [prin fotografie], puteam exista şi dincolo de ea“. Scena vieţii e înlocuită de cea a teatrului, iar autenticitatea se decide tocmai prin falsificarea vieţii: „Personajiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viaţa în mod ostentativ, făcând parte prin imobilitatea lor stranie şi artificială, din aerul adevărat al lumii“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

            Viziunea răsturnată a lumii, ce conferă până la urmă specificitate scriiturii în discuţie, e rezumabilă în jocul teribil de transpunere a plinului în gol şi a golului în plin, iminentă revelare a tainei neantului, iar la nivel imagistic o proliferare în culoarea expresionistă ce ţipă a golurilor pure: „lumea ar putea exista într-o realitate mai adevărată... astfel încât tot ceea ce este scobit să devie plin, iar actualele reliefuri să se prefacă în viduri de formă identică, fără nici un conţinut“ (Întâmplări din irealitatea imediată). Aceste „goluri pure“ sunt figurate prin spaţii cavernoase, închise, de la patul copilăriei, ce asigură un refugiu liniştitor, la adevăratele locuri blestemate, precum grota din râu sau din stâncă, odaia proprie sau cabinetul de consultaţii.

            Finalmente, limanul izbăvitor, ceea ce se cheamă viaţa adevărată, va fi atins nu prin imaginaţie, fragmentară şi insuficientă, nici prin cugetarea compromisă de asaltul constant al materiei, dar nici prin visul kafkian revelator, viaţa neputându-se reduce la vis, la fantastic. Astfel, naratorul blecherian va fi nevoit să caute alte forme de manifestare a libertăţii de viziune şi mişcare în pendularea dintre vis şi realitate. În acest spaţiu intermediar, vechiul joc al copilăriei, de amalgamare a realului cu irealul, a vieţii cu visul, e reiterat şi împlinit la nivelul creaţiei literare. Autenticitatea iluzorie a realului e în felul acesta salvată în autenticitatea artistică „Cu mare mirare, când recitesc ce-am scris, regăsesc în cele povestite exactitatea întâmplărilor care s-au petrecut în realitate. Îmi este atât de greu să le degajez de cele ce nu s-au întâmplat niciodată. Este atât de greu să le curăţ de zgura de visuri, de interpretări şi de deformări, la care le-am supus“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

            Complicitatea vis-realitate, alierea cu irealul, figurat prin exacerbarea subiectivităţii, visul infuzat în viaţă şi de cealaltă parte visul ce revelează viaţa, constrânge fiinţa umană la o dublă ieşire, atât din vis cât şi din realitate, s-ar putea spune dincolo de „eterna insomnie a vieţii“ în metaforica lui Lautréamont, spre accederea la viaţa adevărată, consolidatoare de univers, în care personajul blecherian devine un soi de lup de stepă ce nu vizează integrarea, ci anularea ei, iar spaţiul singurătăţii cel mai adecvat e literatura, unde viaţa autentică pulsează liber, construită şi reconstruită la nesfârşit. 

COLUMNA, No. 23, 2017

Lewis Carroll - 180 de ani

ALICE, ALICE, ALICE

           

            Unde i-au trebuit trei ani cât se poate de realei Alice Liddell să ajungă pe hârtie epică în rolul de Alice din Ţara Minunilor, nu mai puţin timp i-a luat filmului să şi-o asume periodic pe Alice din roman ca personaj promotor al unor adaptări dintre cele mai fantastice, începând cu filmul mut în regia lui Cecil Hepworth şi Percy Stow (1903) şi terminând cu ultima producţie Disney în regia renumitului Tim Burton (2010).

            Dacă adaptările filmice întinse pe mai bine de un secol de cinematografie mai pot fi supuse cuantificării, nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţele stârnite de roman în domenii de creaţie infinit de variate, precum artă, televiziune, film, animaţie, jocuri video şi de calculator, benzi desenate, literatură, muzică, radiofonie, ştiinţă şi tehnologie, atracţii turistice şi chiar gastronomie. Alice e o omniprezenţă culturală şi acolo unde nu apare ad litteram rămâne de găsit la nivel aluziv şi inspirator. Jocurile ei aparţin timpului ce şi-o asumă, iar tărâmul-minune pe care îl avansează de fiecare dată se detaliază la incidenţa dintre mentalităţi, interpretări şi disponibilităţi artistice.

            A urmări o Alice de film nu e mai puţin complicat decât a descifra întreg arsenalul de indicii lăsate de scriitorul însuşi, ingeniosul Lewis Carroll, pentru care dozarea realităţii cu fantezia avea să garanteze reuşita Poveştii, şi implicit împlinirea funcţiei sale compensatorii, de antidot la plictiseală. 

           Drept terapeutică la adresa atrofierii simţurilor, Alice descoperă ca orice copil legea dedublării, sub a cărei logică îşi permite autodisciplina şi autocearta, uneori până la lacrimi: deoarece copila asta ciudată ţinea mult la ideea că ar fi două persoane (Alice în Ţara Minunilor, Univers, 2007, p. 16). În cinematografie jocul copilăriei împărţit la doi devine un joc de înmulţire, în care o succesiune de partituri à la Alice îşi dau concursul pe tonuri fidele şi infidele originalului carrollian.

            În recurenţa ultimilor ani, respectiv 2010 şi 2009, domină o Alice angajată într-o expediţie recuperatorie, de căutare a adevărului, dreptăţii şi dragostei. Rolul ei e unul salvator, de eroină a ultimelor speranţe faţă de propria persoană, deja matură, şi faţă de Wonderland, tărâmul uitat dintr-o carte. În producţia lui Burton (Alice in Wonderland) efectele speciale, costumele şi graţia personajelor înalţă simplitatea narativă, ultra-consumata luptă dintre bine şi rău din planul fanteziei, ce irupe pe fondul unei realităţi sociale copleşite de prejudecăţi, în matca căreia tinereţea onestă e în căutare de răspunsuri adecvate.

            Pendularea dintre Alice şi The Alice, dintre o oarecare şi cea adevărată, anunţă pe de-o parte preştiinţa contemporană a poveştii ca marcă de delimitare dintre film şi carte, şi pe de altă parte accentuează calitatea eroică de Alice aleasă, menită confruntării decisive. Întrebări precum Cum să nu fiu Alice care trebuie dacă acesta e visul meu? sau autoasigurări curajoase de genul Nu mă poate răni e doar un vis schiţează o Alice care iese în întâmpinarea propriei individualităţi şi a propriei lumi, la început cu afectare şi apoi cu temeritate. În final, un film despre vârste şi generaţii, despre lecţia celor şase lucruri imposibile făcute înainte de micul dejun pe care tatăl pierdut o transmite fiicei prin mijlocirea Ţării Minunilor, astfel încât Alice de roman e lăsată în umbră ca simplu pretext în stilul majorităţii producţiilor postmoderne.

            Cât priveşte cele două adaptări ale anului 2009, Malice in Wonderland în regia lui Simon Fellows şi seria de televiziune Alice, violenţa de tip Disney, jucăuşă şi previzibilă, din construcţia burtoniană regresează spre ţinutul de jos în primul caz, în violenţa urbană şi nocturnă a Angliei de Nord-Est, un ţinut uitat de timp (out of time... out of mind), iar în al doilea caz se condensează în violenţa ilicită de cazino postmodern, unde magicul îndemn Drink me devine cu toate implicaţiile situaţiei de pariere pe moarte Curiosity killed the cat. Unde prima Alice, atinsă de amnezie, se lasă prinsă în vertijul coruptibil al lumii subterane cu toată vulgaritatea şi răutatea incluse la purtător, cealaltă Alice se aliază cu Rezistenţa lumii cărţilor, cu refugiaţii Marii Biblioteci împotriva cazino-ului Living the Dream în care, sub guvernarea Reginei Inimilor, pe lângă faptul că se deposedează captivii umani de sentimente, li se licitează şi împarte mai departe aceleaşi sentimente distilate la bursa din Wonderland.

            Dacă pentru Alice-Malice pierderea memoriei contribuie la recuperarea unei memorii dezirabile în care mai există o şansă de schimbare şi întâmplările consumate mai pot fi întoarse din urmă, pentru Alice de televiziune pierderea memoriei acţionează fatal, răpind captivilor – numiţi scoici ce-şi poartă cu ei perlele sentimentelor, orice şansă de revenire la realitate. Pe parcurs ambele Alice îşi găsesc marea iubire, ambele îşi regăsesc unul din părinţii dispăruţi, ambele suferă pierderea unuia dintre ei, ambele îşi recuperează trecutul pentru a-şi înlesni viitorul. Corespondenţele de acţiune sunt, însă, concurate de diferenţele de sugestie privind existenţa Wonderland-ului: subteranele sunt criminale şi anihilante în sine prin propriile progenituri, pe când tărâmul vechilor cavaleri e contaminat de oameni, ale căror emoţii mult prea puternice au un efect devastator asupra simţurilor fragile deţinute de wonderlandezi. 

            Din întreg ciclul cinematografic Alice, piesa de rezistenţă, nu atât a infidelităţii faţă de original cât a extrapolării patologice a originalului înspre schizofrenie şi paranoia, o va reprezenta versiunea suprarealistă Neco z Alenky (1988) a cehului Jan Švankmajer, un artist complex specializat în păpuşărie şi creator de artă mixtă, de la colaje la sculpturi tactile. Amprenta regizorală e atât de tulburătoare în acest film hibrid, aflat la mijlocul distanţei dintre teatru şi filmul mut, încât orizontul de aşteptare al privitorului e trădat cu graţie de maestru. Urmând avertismentul iniţial cum că filmul e unul pentru copii la care trebuie să închizi ochii altfel nu vei vedea nimic, ţi se dă falsa şi predictibila impresie că fantezia guvernează Wonderland-ul, când în realitate nu există nicio ţară a minunilor decât o cameră a groazei, în care copilul Alice în deplină singurătate e agresat de lucruri şi de propriile intrigi întocmite pe seama lor.

            Cu precizie de chirurg, Švankmajer extrage din fondul narativ carrollian organul de nebunie pe care îl grefează personajului principal, de altfel unicul personaj într-un univers obiectual ce domină cu violenţă lugubră natura palpitând încă de viaţă. Neaşteptat şi extravagant, filmul nu-şi anunţă adevăratele intenţii decât în ultimul moment, când e prea târziu. Chiar dacă camera plictiselii e detonată neîntârziat de Lepus Cuniculus, un iepure împăiat ce rămâne împăiat în ciuda faptului că prinde viaţă, chiar dacă există elemente tensionante care pun la încercare personajul precum pâinea cu cuie, gemul cu pioneze etc, anume violenţe casnice de rău augur, chiar dacă toate curiozităţile copilăriei depozitate în cameră o urmăresc pe Alice hăituind-o pe parcursul pre-ştiutei călătorii, nimic nu anunţă secvenţa finală. Ţara Minunilor confecţionată din obiecte domestice şi cranii ce-şi iau în primire cu sălbăticie exasperantă rolurile – asemeni unor păpuşi scăpate de controlul sforilor, a pierdut de mult din vedere tărâmul copilăriei intrând în cel al nevrozei. Ceea ce Iepurele Alb a iscat prin fuga sa, va culmina cu Domnul Omidă, un ciorap improvizat cu doi ochi de sticlă şi o proteză, care emiţând o replică aparent întâmplătoare Păstrează-ţi calmul! nu lămureşte că pragul scenei fatale a fost trecut. Alice care s-a transformat de mai multe ori în propria păpuşă în miniatură, va ieşi pentru prima oară vie dintr-o păpuşă mai mare, păpuşa lui Švankmajer sau mai degrabă a universului părăsit şi ostil care a creat-o. Fie că îşi va continua sau nu auto-povestea, lecţia violenţei a fost însuşită pe deplin. „A întârziat ca de obicei. Cred că îi voi tăia capul“, îşi spune Alice sieşi, cu perechea de foarfece în mână. 

            Cât spaţiu de selecţie analitică mai rămâne pentru o feerie muzicală ca aceea regizată de William Sterling în 1972 sau pentru un film de desen animat ieşit din fabrica Disney al maeştrilor consacraţi Clyde Geronimi, Wilfred Jackson şi Hamilton Luske în anul 1951, după mai bine de o decadă de succese animate, o lasă de înţeles tot cehul Švankmajer care a lărgit infinit posibilităţile de redare ale personajului Alice. Prin urmare omagierea şi celebrarea celor o sută optzeci de ani de la naşterea scriitorului Lewis Carroll astăzi e în fapt omagierea şi celebrarea personajului şi istoriei sale neîntrerupte. 

Ianuarie, 2012, Steaua

ORA DE MATEMATICĂ

Copilaşii de la filo

by one of them

Varianta 1: Omul fără dovleac

Noi, materii cenuşii diminutivale şi regresive, hărăziţi misteriosului verdict cum că la filologie nu facem asta să nu stresăm copilaşii, am trăit ora de matematică în afara orei şi mai ales în afara matematicii. Mai toţi proaspăt coborâţi din copac sau şi mai grozav de-a dreptul picaţi în cap am suferit consecinţele căderii rămânând împietriţi acolo la umbră şi răcoare, ca melcii ăia nenorociţi loviţi în cap, despre care numai Ion Barbu s-a încumetat să scrie, sau apucând-o agale spre şcoală, şi inerent spre soare, cu speranţa necunoscută în suflet să se mai coacă dovleacul. Unii am devenit frumuseţi ale sudului nefăcând nimic, alţii am adoptat cu detaşare poziţia florii de lotus în ciuda ameninţării cu nota doi pentru trezirea interesului.

Morţi pentru matematică înainte de a o întâlni, ne învârteam în jurul temei de casă pe care oricum nu o făceam, repetând la nesfârşit, prin generozitatea câtorva colegi, singura scenă posibilă: Ţi-ai făcut tema?... patru... Serbus, pa, la revedere! Alteori tema avea modestia şi pudoarea să rămână în clasă, hotărâtă dinainte că nu va avea vreodată să se înalţe la nivelul unui complicat scenariu de teatru: Temă, copilaşilor, pentru ora viitoare; toată lumea o face acum... Măi să n-aud un cuvânt! Dar unde cuvintele erau cât se poate de rele şi împotriva oricărei posibile învăţături matematice, hârtiuţele le întreceau de departe: niciodată n-am fost ameninţaţi să fim făcuţi cuvinte, însă hârtiuţe cu nemiluita. Măcar de-am fi rămas cu ele.

Deprinşi pe de-a-ntregul cu prostirea, bâţâitul, mârâitul în bancă şi alte pofte copilăreşti, tot răul din noi suferea primenirea anuală când spectacolul Eminescu alunga definitiv spiritul matematicii şi se iscălea miraculos în catalog cu trei note de zece, la română, istorie şi desigur matematică. Încă un exerciţiu memorat sau scris discret pe dosul palmei şi media era făcută, sau mai degrabă prefăcută în marcă înregistrată a perfecţiunii. Nu mai conta că nu ştiam şi nu vom şti vreodată formulele ca pe apă-n sus, că suntem iremediabil nişte graţii fără cretă, că am uitat să ne folosim etajul superior şi nu ne mai gândim, că unul dintre domnişorii noştri la ora de matematică nu apare dar la ora unu râde ca un idiot pe coridoare, că toată ora această clasă de filologie toceşte nervii şi că ce mai tura-vura o tunat şi ne-o adunat aicea.

În cele din urmă, din prea mult soare şi prea multă afecţiune trecută la diminutiv nu am mai ajuns niciunul să ne măsurăm puterile cu acele medii drăgălaşe promise, ba mai mult dovleacul a fost consemnat să nu se mai coacă şi stăpânul agricultor ratat a fost făcut profesor de engleză să nu aibă puterea şi entuziasmul să mai repete altor copilaşi, la fel de drăgălaşi, versiunea didactică a limbii române. 

Varianta 2: Omul cu dovleac

-          M-am lămurit, şi tu ştii matematică cum eu ştiu dansa.

-          Da, ce credeţi că mă povestesc aici cu voi, tot vorbesc ca să nu tac... pentru pereţii şcolii.

-          Ce credeţi voi că-i aici? Şcoală de dans şi bune maniere?!

-          Băieţii ăştia pică în extaz imediat... că ei nimic nu pricep.

-          Îmi place de voi că una-două vă scuzaţi, cum îndrăznesc să vă acuz!

-          Aţi înţeles? - Nu!!! - Vai ce drăguţi sunteţi!

-          Apoi vă fac un exemplu din amândouă şi salutare.

-          Cum unu? Domnişoară unde-ţi stă capul?

-          Cum puteai să-l calculezi altfel? - Nicicum! - Nu pă sărăcia!

-          Aşa, înc-un exerciţiu... De ce nu! nu! nu!?

-          No, aveţi de lucru, să n-aud un cuvânt!

-          Şi tu ce minunăţii ai acolo, astea-s noile brăţări... şi fiica-mea purta sfori de-astea.

-     Aşa, mai bagă-ţi şi degetele în gură. Şi-ţi mai trebuie produse Oriflame! Du-te la grădiniţă.

-          Ţi-am spus eu că dacă baba avea roate, era tramvai!

-          Aşa să vezi cum îţi iau rimelul. Şi mă îmbogăţesc imediat.

-          Oh, ce unghii ai! Trebuie să-mi feresc degetele... Aveţi nişte unghii groaznice...

-          Măi, dă-i pace că nu înţelege şi numai o derutezi.

-          Cred că ai greşit. Ia să vin să văd, dac-ai greşit te distrug!

-          Nu-i bine! - De ce? - Aşa. Nu-i bine. Şterge acolo!

-          V-aduceţi aminte? Îţi mai aduci aminte doamnă că şi pe-atuncea era toamnă.

-          Nu pă sărăcia! Pupa-v-ar mâţu!

-          Avion te fac pe tine imediat şi zbori ştii unde?... exact la taică-tău.

-          Bă trebuie să mai şi gândeşti. Tu eşti bibelou aici în şcoală.

-          Clasa 11-a A filologie nu mă mai torturaţi că încep să vă torturez eu pe voi!

-          Astea-s ale tale? [lista cu formule] Extraordinar, niciunul de la real nu ştie atâta.

-         Asta-i filosofia vieţii, să nu munciţi ca proştii... de-acum încolo trebuie să vă gândiţi copii cum să nu munciţi.

-          Serbus domnule, noroc că n-ai venit la nouă făr-un sfert. Drăgălaşule, du-te la loc. 

Ian-Feb-Mar, 2012, Anchetă Discobolul