ALICE, ALICE,
ALICE
Unde i-au trebuit trei ani cât se
poate de realei Alice Liddell să ajungă pe hârtie epică în rolul de Alice din
Ţara Minunilor, nu mai puţin timp i-a luat filmului să şi-o asume periodic pe
Alice din roman ca personaj promotor al unor adaptări dintre cele mai
fantastice, începând cu filmul mut în regia lui Cecil Hepworth şi Percy Stow (1903)
şi terminând cu ultima producţie Disney în regia renumitului Tim Burton (2010).
Dacă adaptările filmice întinse pe
mai bine de un secol de cinematografie mai pot fi supuse cuantificării, nu
acelaşi lucru se poate spune despre influenţele stârnite de roman în domenii de
creaţie infinit de variate, precum artă, televiziune, film, animaţie, jocuri video
şi de calculator, benzi desenate, literatură, muzică, radiofonie, ştiinţă şi
tehnologie, atracţii turistice şi chiar gastronomie. Alice e o omniprezenţă
culturală şi acolo unde nu apare ad litteram rămâne de găsit la nivel aluziv şi
inspirator. Jocurile ei aparţin timpului ce şi-o asumă, iar tărâmul-minune pe care
îl avansează de fiecare dată se detaliază la incidenţa dintre mentalităţi,
interpretări şi disponibilităţi artistice.
A urmări o Alice de film nu e mai
puţin complicat decât a descifra întreg arsenalul de indicii lăsate de
scriitorul însuşi, ingeniosul Lewis Carroll, pentru care dozarea realităţii cu
fantezia avea să garanteze reuşita Poveştii, şi implicit împlinirea funcţiei sale
compensatorii, de antidot la plictiseală.
Drept terapeutică la adresa
atrofierii simţurilor, Alice descoperă ca orice copil legea dedublării, sub a
cărei logică îşi permite autodisciplina şi autocearta, uneori până la lacrimi: deoarece
copila asta ciudată ţinea mult la ideea că ar fi două persoane (Alice în
Ţara Minunilor, Univers, 2007, p. 16). În cinematografie jocul copilăriei
împărţit la doi devine un joc de înmulţire, în care o succesiune de partituri à
la Alice îşi dau concursul pe tonuri fidele şi infidele originalului
carrollian.
În recurenţa ultimilor ani,
respectiv 2010 şi 2009, domină o Alice angajată într-o expediţie recuperatorie,
de căutare a adevărului, dreptăţii şi dragostei. Rolul ei e unul salvator, de
eroină a ultimelor speranţe faţă de propria persoană, deja matură, şi faţă de
Wonderland, tărâmul uitat dintr-o carte. În producţia lui Burton (Alice in
Wonderland) efectele speciale, costumele şi graţia personajelor înalţă
simplitatea narativă, ultra-consumata luptă dintre bine şi rău din planul
fanteziei, ce irupe pe fondul unei realităţi sociale copleşite de prejudecăţi, în
matca căreia tinereţea onestă e în căutare de răspunsuri adecvate.
Pendularea dintre Alice şi The
Alice, dintre o oarecare şi cea adevărată, anunţă pe de-o parte preştiinţa
contemporană a poveştii ca marcă de delimitare dintre film şi carte, şi pe de
altă parte accentuează calitatea eroică de Alice aleasă, menită confruntării decisive.
Întrebări precum Cum să nu fiu Alice care trebuie dacă acesta e visul meu?
sau autoasigurări curajoase de genul Nu mă poate răni e doar un vis schiţează
o Alice care iese în întâmpinarea propriei individualităţi şi a propriei lumi,
la început cu afectare şi apoi cu temeritate. În final, un film despre vârste
şi generaţii, despre lecţia celor şase lucruri imposibile făcute înainte de
micul dejun pe care tatăl pierdut o transmite fiicei prin mijlocirea Ţării
Minunilor, astfel încât Alice de roman e lăsată în umbră ca simplu pretext în
stilul majorităţii producţiilor postmoderne.
Cât priveşte cele două adaptări ale
anului 2009, Malice in Wonderland în regia lui Simon Fellows şi seria de
televiziune Alice, violenţa de tip Disney, jucăuşă şi previzibilă, din
construcţia burtoniană regresează spre ţinutul de jos în primul caz, în
violenţa urbană şi nocturnă a Angliei de Nord-Est, un ţinut uitat de timp (out
of time... out of mind), iar în al doilea caz se condensează în violenţa
ilicită de cazino postmodern, unde magicul îndemn Drink me devine cu
toate implicaţiile situaţiei de pariere pe moarte Curiosity killed the cat.
Unde prima Alice, atinsă de amnezie, se lasă prinsă în vertijul coruptibil al
lumii subterane cu toată vulgaritatea şi răutatea incluse la purtător, cealaltă
Alice se aliază cu Rezistenţa lumii cărţilor, cu refugiaţii Marii Biblioteci împotriva
cazino-ului Living the Dream în care, sub guvernarea Reginei Inimilor,
pe lângă faptul că se deposedează captivii umani de sentimente, li se licitează
şi împarte mai departe aceleaşi sentimente distilate la bursa din Wonderland.
Dacă pentru Alice-Malice pierderea
memoriei contribuie la recuperarea unei memorii dezirabile în care mai există o
şansă de schimbare şi întâmplările consumate mai pot fi întoarse din urmă,
pentru Alice de televiziune pierderea memoriei acţionează fatal, răpind
captivilor – numiţi scoici ce-şi poartă cu ei perlele sentimentelor,
orice şansă de revenire la realitate. Pe parcurs ambele Alice îşi găsesc marea
iubire, ambele îşi regăsesc unul din părinţii dispăruţi, ambele suferă
pierderea unuia dintre ei, ambele îşi recuperează trecutul pentru a-şi înlesni
viitorul. Corespondenţele de acţiune sunt, însă, concurate de diferenţele de sugestie
privind existenţa Wonderland-ului: subteranele sunt criminale şi anihilante în
sine prin propriile progenituri, pe când tărâmul vechilor cavaleri e contaminat
de oameni, ale căror emoţii mult prea puternice au un efect devastator asupra
simţurilor fragile deţinute de wonderlandezi.
Din
întreg ciclul cinematografic Alice, piesa de rezistenţă, nu atât a
infidelităţii faţă de original cât a extrapolării patologice a originalului
înspre schizofrenie şi paranoia, o va reprezenta versiunea suprarealistă Neco
z Alenky (1988) a cehului Jan Švankmajer, un artist complex specializat în
păpuşărie şi creator de artă mixtă, de la colaje la sculpturi tactile. Amprenta
regizorală e atât de tulburătoare în acest film hibrid, aflat la mijlocul
distanţei dintre teatru şi filmul mut, încât orizontul de aşteptare al privitorului
e trădat cu graţie de maestru. Urmând avertismentul iniţial cum că filmul e
unul pentru copii la care trebuie să închizi ochii altfel nu vei vedea nimic,
ţi se dă falsa şi predictibila impresie că fantezia guvernează Wonderland-ul,
când în realitate nu există nicio ţară a minunilor decât o cameră a groazei, în
care copilul Alice în deplină singurătate e agresat de lucruri şi de propriile intrigi
întocmite pe seama lor.
Cu precizie de chirurg, Švankmajer extrage
din fondul narativ carrollian organul de nebunie pe care îl grefează
personajului principal, de altfel unicul personaj într-un univers obiectual ce
domină cu violenţă lugubră natura palpitând încă de viaţă. Neaşteptat şi extravagant,
filmul nu-şi anunţă adevăratele intenţii decât în ultimul moment, când e prea
târziu. Chiar dacă camera plictiselii e detonată neîntârziat de Lepus
Cuniculus, un iepure împăiat ce rămâne împăiat în ciuda faptului că prinde
viaţă, chiar dacă există elemente tensionante care pun la încercare personajul
precum pâinea cu cuie, gemul cu pioneze etc, anume violenţe casnice de rău
augur, chiar dacă toate curiozităţile copilăriei depozitate în cameră o
urmăresc pe Alice hăituind-o pe parcursul pre-ştiutei călătorii, nimic nu anunţă
secvenţa finală. Ţara Minunilor confecţionată din obiecte domestice şi cranii
ce-şi iau în primire cu sălbăticie exasperantă rolurile – asemeni unor păpuşi scăpate
de controlul sforilor, a pierdut de mult din vedere tărâmul copilăriei intrând
în cel al nevrozei. Ceea ce Iepurele Alb a iscat prin fuga sa, va culmina cu
Domnul Omidă, un ciorap improvizat cu doi ochi de sticlă şi o proteză, care
emiţând o replică aparent întâmplătoare Păstrează-ţi calmul! nu lămureşte
că pragul scenei fatale a fost trecut. Alice care s-a transformat de mai multe
ori în propria păpuşă în miniatură, va ieşi pentru prima oară vie dintr-o
păpuşă mai mare, păpuşa lui Švankmajer sau mai degrabă a universului părăsit şi
ostil care a creat-o. Fie că îşi va continua sau nu auto-povestea, lecţia
violenţei a fost însuşită pe deplin. „A întârziat ca de obicei. Cred că îi
voi tăia capul“, îşi spune Alice sieşi, cu perechea de foarfece în mână.
Cât spaţiu de selecţie analitică mai
rămâne pentru o feerie muzicală ca aceea regizată de William Sterling în 1972
sau pentru un film de desen animat ieşit din fabrica Disney al maeştrilor consacraţi
Clyde Geronimi, Wilfred Jackson şi Hamilton Luske în anul 1951, după
mai bine de o decadă de succese animate, o lasă de înţeles tot cehul Švankmajer care a lărgit infinit
posibilităţile de redare ale personajului Alice. Prin urmare omagierea şi
celebrarea celor o sută optzeci de ani de la naşterea scriitorului Lewis
Carroll astăzi e în fapt omagierea şi celebrarea personajului şi istoriei sale
neîntrerupte.
Ianuarie, 2012, Steaua
No comments:
Post a Comment