Virgil Nemoianu

Virgil Nemoianu: Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu. Ediţie ȋngrijită şi prefaţată de Ioan I. Ică Jr. Editura Fundaţiei Culturale Române. Bucureşti, 1997

            Cu două decenii ȋnainte ca Basarab Nicolescu să iniţieze colecţia Ştiinţă şi Religie la editura Curtea Veche (2006), dincolo de ocean profesorul Virgil Nemoianu era făptaşul rubricii de mare intensitate spirituală Intelectualul şi religia ȋn cadrele emisiunii Lumea Creştină rulată pe undele interzise Europa Liberă. Unul din instrumentele de comunicare cele mai unanim salutate, ȋn afara cuvântului scris, cronica radiofonică a anilor optzeci a făcut o frumoasă carieră menţinând fluenţa culturală, altfel imposibilă ȋn societatea comunistă românească.

            Tratând dialectic cultura şi religia, aportul periodic semnat Nemoianu ţine de claritatea viziunii şi a asumării vocaţiei de maestru, ȋn care cuvântul rostit reverberează la un umanism creştin ȋnstrăinat la finele Renaşterii şi tentat ȋn permanenţă de o nouă emergenţă. Ceea ce face impresie asupra ascultătorului, şi ulterior a cititorului, nu e atât suportul cultural de mare amploare pe care autorul ȋl prezintă cu eleganţă, cât vigoarea creştinismului ce animă omul – conştient atât de potenţele religiei, cât şi de incongruenţele ei cu societatea, istoria, viaţa ȋn derulare. Un set de foiletoane, transformat ȋn carte sub ȋngrijirea lui Ioan I. Ică Jr. ȋn 1997 şi republicată exponenţial ȋn anul 2000, la poarta deschiderii spre un nou mileniu – dezbate ȋn mod vizionar ȋntâlnirea a două lumi aparent incompatibile: cultura universală şi religia. Nu ȋntâmplător, Basarab Nicolescu avea să spună anecdotic ȋntr-un interviu că dacă ştiinţa şi religia vor accepta să dialogheze, atunci orbul va vedea şi surdul va auzi. Crezului de libertate comparatistă şi dialogului interdisciplinar, Virgil Nemoianu ȋi răspunde pozitiv ȋnainte de lansarea pe piaţa românească a manifestului transdisciplinarităţii: nu vizează ȋn primul rând diplomaţia interconfesională, ci este o stare de spirit, o deschidere larg comprehensivă, un mod de raportare spiritual la cultură, artă, ştiinţă, politică, social, fără ca primatul spiritului să contrazică postulatele modernităţii (Prefaţă, p. 9).

            De pe poziţii teoretice şi metodologice evident distincte, creştinul ortodox se ȋntâlneşte cu fizicianul ȋn perimetrul universalităţii unui umanism deschis şi integrator. Chiar dacă Nemoianu manifestă reticenţă faţă de posibile deformări sau excese, de genul atitudinilor New Age, acelaşi entuziasm prolific şi dorinţă de experimentalism ȋi caracterizează pe ambii gânditori faţă ȋn faţă cu materia primă predilectă: cunoaşterea.

            Faptul că Ioan I. Ică Jr. numea volumul Jocurile divinităţii eveniment atât spiritual, cât şi cultural, neȋndoios act de restituire, dă seama de starea difuză a societaţii româneşti din anii nouăzeci, dar şi de avansul cultural care la fel ca ȋn trecut se dezice de această stare. Călătoria inversă pe care o ȋntreprinde intelectualul spre marginile ştiinţei biblice, testând cunoaşterea indirectă furnizată de muzică, pictură, arhitectură, literatură sau filozofie, nu e o simplă călătorie de recuperare, ci mai degrabă una de ȋntemeiere, de circumscriere a unui nou umanism creştin. Biblia ca document inerent oricărui cămin e ȋn egală masură un obiect necercetat, ȋn lipsă de reflecţii autentice. Virgil Nemoianu e un atare călător care cu avântul şi stăruinţa marilor descoperitori, reclamă istoriei dovezi palpabile ale proiectelor benefice ȋnălţate la lumina gândirii de creştinism. Capcanele nu sunt puţine, de la literalism la raţionalism, nu poţi cerceta adevărul transcendent decât asumându-ţi toate contradicţiile, paradoxurile, dogmatismele sau dialecticile. De aceea, ştiinţa biblică se conjugă ȋn primul rând cu problematica libertăţii. Sinteză dintre receptivitate şi activitate, ȋn sensul dat de filozoful libertaţii Luigi Pareyson, libertatea se distinge de necesitatea mecanicistă: Depinde de noi ca să lăsăm ca situarea să rămână ȋn poziţie rigidă de fatum şi ȋnchisoare sau s-o vedem ca pe o chemare la libertate (Ontologia libertăţii, p. 15). Urmând exemplul lui Dumnezeu ca act permanent al libertăţii pozitive, omul e liber să fie liber sau să nu fie liber. Cu toate acestea, nu există libertate ȋmpărţită, ci doar o libertate nelimitată sau inexistentă: Mai bine răul liber decât binele impus (Idem, p. 21).

            Spre deosebire de Pareyson care valorifică tragismul, tensiunea, contradicţia neȋmpăcată, Nemoianu ȋncearcă temperarea şi ȋmpăcarea hegeliană ȋn care activitatea de ȋnmănunchiere face parte din obiectivul de bază al chemării sale. Aspectele biblice pe care le clarifică ȋn prima parte a volumului reprezintă pretextul originar pentru o invitaţie la dialog. E interesat, deopotrivă, de modul ȋn care acestea reverberează ȋn social sau politic, nemaivorbind de cultural unde misiunea sa de pedagog, care instruieşte un public refuzat libertăţii, se resimte ȋntr-o formă profund religioasă. Scopul său explicit e demonstraţia că religia şi cultura sunt strâns ȋmpletite, având rădăcini şi scopuri ȋnrudite (Jocurile divinităţii, p. 29). Doar aşa se explică citarea unor scriitori contemporani care au refuzat desprinderea de dialectica religiosului şi de interacţiunile lui cu literarul şi umanul ȋn general. Un atare scriitor e Anthony Burgess cu ale sale preocupări metafizico-teologice: Burgess examinează fără ȋncetare, din toate unghiurile, raportul dintre libertatea voinţei şi existenţa răului ȋn lume, el se arată ȋngrijorat de tendinţa societăţilor de consum moderne de a devaloriza şi de a minimiza opţiunea morală şi răspunderea pentru acţiunile personale, este consternat de vulgaritatea egalitaristă şi de nivelarea gustului estetic ȋn care vede diminuări ale sacralităţii ȋn lume (Ibidem, p. 75). Aceeaşi ȋngrijorare indirectă manifestă şi Virgil Nemoianu, ȋn calitate de filozof al culturii, faţă cu ȋnaintarea conştiincioasă a lui homo economicus, cu propulsarea agresivă a tehnoştiinţei, cu exacerbarea vulgară a materialismului ce dezvăluie ca principal risc distrugerea fiinţei umane. E drept că literatura nu e decât un vehicul lumesc, dar ȋntâlnirea dintre uman şi divin celebrată ȋn fenomenul ȋntrupării e momentul cheie al dialecticii estetico-religioase: societate religioasă oprimată, dar o societate a pluralismului religios, ȋn care teismul biblic ȋşi poate găsi multiple forme de exprimare, fiecare din ele având o categorică valabilitate spirituală (Ibid, p. 142).

            Spirit sintetizator al teologiilor Apusului şi Răsăritului, criticul Nemoianu depăşeşte comparatismul religios, şi integralismul de tip Eliade e orientat aplicativ spre societate: O funcţie socială, spirituală, morală, orientativă, iar nu una operativă, iată cum religia poate acţiona ȋn secolul viitor (Idem, p. 192). Aşadar, imixtiunea religiei ȋn viaţa politică e dezavuată, considerată vătămătoare ȋntrucât e departe de a furniza calea, cu atât mai puţin metoda soluţionării disfuncţiilor socio-politice (adevărurile orientate spre eternitate nu fac casă bună cu schimbările şi adevărurile vremelnice). Referenţialitatea religioasă e cel mai firesc prezentă ȋn perimetrul cultural, ȋn genere literar. Cum orice societate ȋşi manifestă deschiderea spre transcendenţă, cultura face posibilă articularea acestei deschideri; ea la rândul ei derivată din religie, imitaţie a gestului şi creativităţii divine.

            Un volum alcătuit din eseuri scurte, foste transmisii radio sau articole publicate ȋn revista americană Crisis şi ȋn revistele româneşti România literară, Ramuri şi Euphorion ȋn anii nouăzeci, e de fapt şi ȋn drept un ghid iniţiatic, de instruire religioasă ȋn tainele dialogului, a problematizării şi deconstruirii concepţiilor acceptate socialmente de toată lumea. Un program ce nu ȋnfierează ideologia, ci pur şi simplu nu o recunoaşte ȋn cadrul principal al existenţei; omul e mult prea pregnant pentru a fi aservit cu adevărat regimului. Prejudiciul adus de sistem se reflectă mai cu seamă asupra religiei decât asupra individului, dovadă rezistenţa şi continuitatea lui postcomunistă. Istoria secolului douăzeci favorizează instaurarea unei ere postcreştine, unde criza de bază e cea a creştinismului, ameninţat de umanismul secular, pornirile fundamentaliste sau ȋnvăluirile New Age. Umanismul creştin pentru care militează Virgil Nemoianu e parcă ultimul zâmbet condescendent din spatele imperfecţiunii şi efemerităţii umane. Tentativa pedagogului nu va face orbul să vadă sau surdul să audă, dar va mai dezechilibra din gesturile celor hotărâţi să nu vadă sau să audă.

Mai-Iunie, 2010, Vatra