Un periplu istoric: Marea Britanie în epoca interbelică
1. Introducere
În perioada
interbelică democraţiile occidentale au promovat o politică conciliatoristă
bazată pe valorificarea efectelor păcii în opoziţie inerentă cu emergenţa
sistemelor totalitare de tip nazist sau fascist bazate pe agresivitate şi
înarmare continuă. Poziţia Marii Britanii în această perioadă e una de
consolidare a securităţii naţionale prin proiecte sociale şi economice, dincolo
de transformările politice care se vor produce prin intermediul celor dintâi.
Visul spulberat de reîntoarcere la starea de dinaintea războiului, când oraşul
Londrei funcţiona ca centru financiar al economiei globale, va fi înlocuit cu
măsuri rapide şi eficiente: Naţiune cu un caracter prea original pentru a fi
sensibilă la înrâuriri din afară, ea a găsit pentru problemele epocii soluţii
adaptabile naturii sale[1].
În mod paradoxal, războiul a adus beneficii democraţiei, făcând din Marea
Britanie o societate mai democratică prin unirea eforturilor şi solidaritatea
socială exersate odată cu intrarea în război. Mai mult, anii douăzeci şi
treizeci ai secolului XX sunt revelatori pentru felul în care o democraţie a
ştiut să facă faţă unei noi lumi, reconfigurate de criză şi depresie, fără a
cădea în extremismul politic ce a distrus democraţia în marea parte a Europei. Astfel,
în anii treizeci Marea Britanie este o democraţie parlamentară stabilă în acord
cu tradiţia parlamentarismului britanic, dar şi sensibilă la avansul luat de Partidul
Laburist în dauna celui Liberal şi la reafirmarea monarhiei ce va atinge
punctul culminant în abdicarea regelui Eduard al VIII-lea în 1936.
2. Sistemul constituţional
Adoptând cu succes
regimul de guvernare parlamentar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Marea
Britanie se va afirma pe harta monarhiilor europene ca model clasic de transferare
a puterilor regale în mâinile Guvernului, crescând responsabilităţile primului
ministru, care la rândul său răspunde de numirea membrilor guvernului, de
demisia sau schimbarea atribuţiilor ce le revin acestora. Prin controlul
exercitat asupra miniştrilor, primul ministru reprezintă mediatorul direct dintre
aceştia şi monarh, asigurând ducerea la îndeplinire a funcţiei executive.
În lipsa unei
Constituţii scrise, practica parlamentară are rolul de a completa actele de
garantare a drepturilor şi libertăţilor în domenii de importanţă naţională.
Dreptul cutumiar bazat pe responsabilitatea colectivă a Cabinetului şi pe cea
individuală a miniştrilor are avantajul autoreglării prin practică şi exerciţiu
constituţional fără necesitatea confirmării scrise. Totodată, limitarea
prerogativelor regale, dincolo de faptul că a deresponsabilizat monarhul în
acord cu tradiţia conform căreia acestuia nu i se poate imputa nimic greşit[2],
a dus la creşterea importanţei Parlamentului, în speţă a Camerei Comunelor a
căror membri sunt aleşi prin vot direct, astfel încât teoretic poporul poate conduce
prin reprezentare. În ceea ce priveşte Camera Lorzilor, a două componentă a
Parlamentului, acesteia îi revine rolul consultativ şi revizionist în
îndeplinirea funcţiei legislative.
În sfârşit,
controlul asupra guvernului pentru situaţii deosebite nu e realizat direct de
către Parlament, ci e încredinţat în mod singular în Europa unei instanţe
independente alcătuite din jurişti (Tribunal of Inquiry). Acest lucru se
realizează din anul 1921 şi urmăreşte scoaterea de sub influenţa partidelor
politice a cercetării activităţii executivului. Cu toate acestea, Parlamentul
poate înfiinţa comisii de anchetă având ca mandat investigarea unei probleme pe
modelul unei instanţe judecătoreşti. De asemenea, există comisii permanente în
Camera Comunelor care decid legalitatea unei acţiuni. Una peste alta, separaţia
principalelor puteri în stat nu e doar funcţională, ci fiecare putere susţine
crearea unor condiţii propice de reglare reciprocă şi prefacere constituţională
adaptată timpului şi nevoilor curente.
Deopotrivă cu
evoluţia democraţiei, ritmul avansului constituţional a fost resetat tot de
război în cursul anilor 1914-1918 prin reglarea tuturor activităţilor în măsură
să asigure victoria mult dorită. De la forţa umană, producţia industrială, aprovizionarea
cu hrană, la transportul naval, guvernul le-a aşezat pe toate sub direcţia sa: Autoritatea
a fost concentrată într-un cabinet intern sau «de război», rupt de rutina
administrativă şi însărcinat cu conturarea unui program politic de care
acţiunea fiecărui departament era legată (tr.n.)[3].
Printre schimbările cele mai pregnante, abandonarea reprezentării intereselor
în favoarea reprezentării proporţionale cu populaţia, înlăturarea restricţiilor
de avere sau sex pentru a intra în Camera Comunelor, cât şi instaurarea
treptată[4]
a votului universal pot fi amintite în perioada de faţă. Universalizarea
votului în rândul populaţiei masculine avea să crească masa electorală de la
sub opt milioane la peste douăzeci şi unu de milioane. Cu 615 membri din anul 1920,
Camera Comunelor îşi desfăşura activitatea în calitate de cel mai important for
decizional în stat întrucât reprezenta direct interesele electoratului de al
cărui consimţământ depindea în exercitarea atribuţiilor.
Îmbinând dreptul
statuar învederat în rezolvarea unor situaţii de criză care premerg adoptării
unei poziţii comune, prin urmare exemplare, cu dreptul jurisprudenţial care se
reazămă pe existenţa unui precedent în rezolvarea unor cazuri ulterioare, şi cu
obiceiul constituţional bazat pe norme şi reguli transmise de la o generaţie la
alta, constituţia nescrisă a Marii Britanii oferă modelul unei organizări
statale în egală măsură originală şi transparentă, consfinţind un stadiu de
dezvoltare socială, economică şi politică, mult evoluat prin comparaţie cu
democraţiile continentale.
3. Evoluţia regimului politic
Dacă datorită
războiului regimul politic britanic pusese accent pe ferocitatea intrinsecă a
ministerului de război, avându-l ca premier pe liberalul David Lloyd George
(1916-1922), odată cu terminarea războiului prudenţa ministerului de finanţe
ocupă prim planul vieţii politice. Totodată, partidul liberal vechi de trei
secole (v. whig) îşi semnează dispariţia[5]
pe fondul creşterii partidului laburist, la origine socialist şi muncitoresc,
dar în prezent primind în rândurile sale inclusiv intelectuali liberali cu
inclinaţie spre reprezentarea maselor în chestiuni de muncă, şomaj sau
repartiţia bunurilor. Desigur că rolul sindicatelor (trade unions) în
această perioadă e mai pregnant ca niciodată.
În termeni
generali în perioada interbelică economicul decide politicul. Astfel, o
creştere economică foarte scurtă după primul război mondial va aduce în 1921 nu
mai puţin de două milioane de muncitori fără loc de muncă şi doar în 1940
şomajul naţional va scădea sub un milion pentru prima dată în decurs de douăzeci
de ani. Toate hotărârile de natură politică, implicit guvernarea prin rotaţie a
partidului conservator (1922-1924-1929) şi laburist (1924, 1929-1931), vor
reprezenta urmarea imediată a situaţiei economice, de la depresia industrială,
criza prelungită din 1921 până în 1930 la scăderea comerţului extern în acord
cu sărăcirea generală a lumii după ravagiile războiului.
Costul războiului
ridicat în patru ani la un milion de morţi şi două milioane de răniţi va fi
completat de o datorie naţională ce a crescut de la 650,000 de lire sterline la
opt miliarde de lire sterline, din care 850 de milioane reprezentau datoria
către Statele Unite ale Americii. Atât sacrificiile umane care trebuiau
răscumpărate prin beneficii băneşti, cât şi cele financiare care erau acoperite
doar într-o mică măsură de creşterea taxelor, se reflectau în opţiunile
politice ce căutau evitarea ruinării bugetului. Întrucât menţinerea valorii aur
a lirei a dus la creşterea şomajului, abia în anii 1931-1935 are loc o
redresare economică prin măsurile ministrului finanţelor Neville Chamberlain,
dintre care se pot deduce trei metode importante: abandonarea valorii aur a
lirei, renunţarea la liberul schimb prin introducerea unor tarife
protecţioniste şi consolidarea unor economii şi impozite adecvate. În plus, în calitate de prim ministru
începând cu anul 1937, conservatorul Neville Chamberlain va duce o politică de
împăciuire, obsedată de menţinerea echilibrului puterii în Europa prin
intermediul Ligii Naţiunilor.
De altfel, în toţi
anii de după război, se remarcă în politica dusă de Marea Britanie o doză prea
mare de îngăduinţă faţă de agresivitatea în creştere a fascismului
germano-italian, care desfiinţa treptat echilibrul politic statornicit prin
pacea de la Versailles din 1919. Lipsa de vigilenţă privind supravegherea
democraţiei în Germania şi transformarea Ligii Naţiunilor într-un mecanism
automat de producere a păcii şi menţinere a securităţii generale au fost
blamate de majoritatea criticilor istorici: politica engleză, a avut doar un
singur merit, acela al bunăvoinţei, dar n-a dat dovadă nici de prevedere şi
nici de fermitate [...] Astfel, mişcarea izolaţionistă din America şi
mişcarea pacifistă din Marea Britanie, laolaltă, au lăsat omenirea pradă
soartei sale, îngăduind «războiul inutil», cum l-a numit Winston Churchill.[6]
Cât priveşte
existenţa pe teritoriul britanic a Partidului Comunist Englez, fondat în 1920,
şi a Ligii Engleze a Fasciştilor din anul 1932 şi avându-l ca lider pe Oswald
Mosley, chiar dacă influenţa lor a fost una proeminentă pe fondul creşterii popularităţii
socialismului şi marxismului, acestea nu produc fisuri într-un regim
preponderent democrat, fiind finalmente scoase în afara legii.
4. Imperiul britanic
E interesant de
urmărit cum în toată această perioadă, în care dispar cele trei mari imperii,
austriac, ţarist şi otoman, Imperiul Britanic depune eforturi considerabile de
menţinere a legăturilor, fie ele sentimentale, culturale sau practice, între
membrele independente şi egale ale Commonwealth-ului, precum şi între Britania
şi coloniile sale[7]. Organizarea
la Wembley a Expoziţiei Imperiului Britanic (1924-1925) pentru a sărbători
trecutul şi prezentul imperial comun are un scop eminamente propagandistic, de
reînviere a sentimentului imperial. Cu această ocazie, regele George al V-lea
ţine primul său discurs radiofonic, expoziţia în sine având un succes
covârşitor în ciuda găselniţelor de ordin clişeistic, cum ar fi modelul
Prinţului de Wales făcut din unt canadian. Tot în rândul agrementului nou
instaurat şi a valorificării timpului liber intră şi organizarea companiei
imperiale britanice de zbor, care oferă călătorii de lux spre toate destinaţiile
imperiului. De asemenea, în 1930 se organizează Jocurile Imperiului, unde
cricketul e încărcat cu valori britanice semnificative. Nu în ultimul rând, în
1932 are loc la Ottawa Conferinţa Economică a Imperiului Britanic prin care s-a
instituit privilegiul imperial, încurajând comerţul în cadrul imperiului şi
înălţând bariere cu celelalte state prin tarife diferenţiate.
Cu toate că
pretenţia de suprafaţă a Coroanei era aceea a unei misiuni de civilizare a
dominioanelor albe (Australia, Canada, Africa de Sud şi Noua Zeelandă) şi
coloniilor (India de Vest, S-E Asiei, Africa) în drumul lung spre
auto-guvernare, după război sacrificiul uman comun nu a întărit legăturile cu
guvernul britanic, ci dimpotrivă a crescut dorinţa de independenţă, la început
a dominioanelor şi apoi a Indiei. Aşadar, cârmuirea britanică nu s-a confruntat
cu un progres lent spre auto-guvernare după cum îşi propuse, ci cu o adevărată
mişcare de independenţă fondată pe proteste. În 1926 se recunoaşte în mod
oficial independenţa dominioanelor: egale în statut, în niciun fel
subordonate una celeilalte... asociate în mod liber ca membre ale
Commonwealth-ului britanic al Naţiunilor (tr.n.)[8],
iar în 1931 are loc la Londra un congres asupra viitorului Indiei la care e
invitat Mohandas Gandhi, conducătorul mişcării de independenţă a Indiei şi un
adevărat maestru al propagandei politice. Refuzul codului vestimentar
occidental dă măsura gesturilor sale politice bine calculate, astel încât în
1935 în ciuda multor opoziţii Actul Guvernului Indiei trece de Parlament,
conferindu-i-se Indiei auto-guvernarea într-o anumită măsură deoarece încă
păstra controlul viceregelui Britaniei. Acesta era într-adevăr un compromis
care nu a mulţumit pe nimeni şi nu a rezolvat nimic, denunţând rasismul în acordarea
auto-determinării populaţiilor albe şi reticenţa manifestă pentru extinderea
dreptului la populaţiile non-albe. În consecinţă, abia în 1945 presiunea de a
pune capăt colonialismului a atins apogeul şi în 1947 s-a format republica
independentă a Indiei.
În ceea ce
priveşte Irlanda, relaţia sa cu imperiul britanic a fost una dramatică,
întemeiată pe scindare între nord şi sud, între catolici şi protestanţi. În
1921 printr-un tratat era înfiinţat statul liber irlandez ca dominion, cele
şase comitate din Ulster obţinând un sistem de autonomie proprie şi drept de
reprezentanţă în Parlamentul de la Westminster. Naţionalismul catolic îndreptat
împotriva protestantismului din Ulster, sprijinit de partidul conservator şi
armata britanică, a dus în prealabil la un război civil, dintre care cele mai
notabile şi mai sângeroase momente sunt insurecţia de Paşti (1916) şi Bloody
Friday (1920). Greşeala guvernului britanic de a executa după război
cincisprezece lideri ai mişcării de eliberare a îngreunat şi mai mult raporturile
transformate nu de puţine ori în atacuri teroriste.
Felul în care
Marea Britanie a ales să-şi gestioneze puterea politică între cele două
războaie mondiale, ţinând cont de siguranţa pe care i-o conferea poziţia
geografică insulară, a fost în mod previzibil dictat de nostalgia imperială a trecutului[9].
Coroana, ca singur bun rămas valid în urma războiului, va dicta din umbră şi în
acest sens, fără a rămâne un simplu depozitar al unei puteri formale. Nu
întâmplător, Winston Churchill – om politic de excepţie şi imperialist convins,
va refuza să prezideze peste disoluţia amânată a Imperiului Britanic.
5. Bibliografie
[1.] Maurois,
André: Istoria Angliei. Volumul II. Editura Politică, Bucureşti, 1970
[2.] Keir, Sir
David Lindsay: The Constitutional History of Modern Britain (1485-1937).
Third Edition. Adam & Charles Black, London, 1947
[3.] Taylor,
A.J.P.: English History 1914-1945. Penguin Books, Oxford University
Press, London, 1975
[4.] History of Britain & Ireland. The Definitive Visual Guide. Sir Barry Cunliffe, Eric Evans, Kenneth
Morgan, Miri Rubin (Eds.). Dorling Kindersley, London, 2011
[5.] Trevelyan,
G.M.: Istoria ilustrată a Angliei. În româneşte de Florica-Eugenia
Condurachi şi Dan Hurmuzescu. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975
[2] Imunitatea suveranului e transcrisă în
maximaclasică a legii engleze: The King Can Do No Wrong!
[3] Sir David Lindsay Keir: The Constitutional History of
Modern Britain (1485-1937). Adam & Charles Black, London, 1947, p. 458
[4] În 1918 se dădea drept de vot tuturor
bărbaţilor peste douăzeci şi unu de ani şi femeilor peste treizeci de ani prin Representation
of the People Act pentru ca peste zece ani, în 1928, femeile cu drept de
vot să aibă aceeaşi vârstă cu bărbaţii.
[5] G.M. Trevelyan: Istoria ilustrată a Angliei. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 821: Partidul liberal era scindat şi
distrus, şi nu şi-a mai câştigat niciodată importanţa, deoarece partidul
laburist i-a luat locul pas cu pas în alegerile următoare.
[6] Ibidem, p. 823-824
[7] Vezi History of
Britain & Ireland. The Definitive Visual Guide. Dorling Kindersley,
London, 2011, p. 343
[8] Ibidem
[9]
G.M. Trevelyan: Op. cit., p.
816: În lumea postbelică [după primul război mondial] nu parlamentul,
ci coroana constituie legătura simbolică a imperiului, în loialitate şi în
lege.
Studii
de Ştiinţă şi Cultură, Vol. XVII, No. 1, Editura
Universităţii Vasile Goldiş, Arad, 2021
