Andy Warhol: self-made artist
Personaj
confruntat adesea cu oprobriul public, Andy Warhol (1928-1987) mai trezeşte şi
azi puseuri de cinism privind calitatea şi valoarea artei sale inclusiv în
mediile filoamericare. În ciuda afilierii cu deja clasicul curent pop art,
manifestat cu precădere între anii 1955-1970, şi consolidării unui stil uşor
recognoscibil, Warhol rămâne un artist al semnelor de întrebare încât nu se
poate spune cu precizie ce este mai artistic: atitudinea şi filosofia lui de
viaţă sau creaţia sa efectivă. Simplificând, la fel ca Joseph Beuys, el
considera că oricine e capabil de artă, iar anonimatul ei prin folosirea
serigrafiei sau a fotografiei este mai degrabă o condiţie necesară impusă de
societatea contemporană de consum decât o pierdere a statutului calitativ.
Părăsind
pictura tradiţională, care la vremea aceea părea a-şi fi epuizat ultimele
resurse în expresionismul abstract, artistul pop se raliază la procedeele
tehnice oferite de industrie şi comerţ. Limbajul lui este unul dat de culori
acrilice puternice folosite în publicitate şi benzi desenate, de colaje pe
pânză cu materiale inedite care nu mai aparţin picturii, nu de puţine ori
obiecte de uz casnic sau deşeuri, de tratarea grafică şi fragmentară a
reprezentării şi de deschiderea artei spre celelalte arte: film, teatru, muzică
sau dans. În ceea ce îl priveşte pe Andy Warhol, această adeziune la grafism se
explică în primul rând prin formarea sa profesională, el fiind licenţiat în
design grafic al Institutului de Tehnologie Carnegie din Pittsburgh (1945-1949)
şi debutând în lumea artei cu design promoţional pentru revistele Glamour,
Vogue, The New Yorker, Harper’s Bazaar, New York Times.
Mai mult, toată copilăria sa e dedicată desenelor, revistelor cu celebrităţi
din lumea muzicală sau cinematografică, la care se adaugă pasiunea neîntreruptă
pentru radio. Astfel se explică pasiunea matură plurivalentă pentru toate
formele contemporane de comunicare, de la reclama publicată sau stradală la
televizor şi ulterior la camera de filmat.
Formaţia
de ilustrator îşi va pune amprenta asupra carierei artistice parcurse de Warhol
într-o atât de mare măsură încât abia spre sfârşitul vieţii acesta va ieşi din
zona figuratismului, fiind permanent preocupat să ilustreze cât mai fidel marile
teme şi obsesii ale societăţii contemporane. Din punct de vedere conceptual, şi
implicit vizual, activitatea sa va suferi urcuşuri şi coborâşuri, dând seama de
un creator de multe ori frustrat şi destul de des gelos pe capacitatea creativă
a altor artişti. Dacă la începutul carierei, când se mutase din Pittsburgh în
New York în căutarea unor oferte de muncă şi poza în artistul neîngrijit şi
sărăcăcios (care de altfel era), Warhol ar fi făcut oricâte corecturi pentru
a-şi mulţumi clientul, mai târziu când atinsese deja apogeul celebrităţii era
la fel de docil şi veşnic în căutare de idei pe care le obţinea de la cunoscuţi
ce se învârteau în cercul lui. Până la urmă şi secretul succesului său se afla
în acest fel de a fi mereu acelaşi, odată ce îşi creease o anumită imagine în
lumea mondenă şi lumea artei – care deveniseră între timp una şi aceeaşi. Atunci
când se afla sub imperiul unei idei lucra neîntrerupt şi cu rezultate notabile,
iar când ideea îi lipsea suferea şi cerea făţiş ajutor celorlalţi: Andy
Warhol cerea deseori oamenilor idei. Credea că este o parte firească a
procesului creator. Totuşi, Andy se asigura întotdeauna că maniera în care
punea în aplicare aceste idei era una originală şi în totalitate a lui
(tr.n.)[1].
Foarte atent la ce se crea în jurul lui, Andy valorifica orice oportunitate
creativă până la intrarea ei în declin.
Din
punct de vedere biografic, creaţia lui Warhol poate fi privită şi analizată pe
decade. Anii ’50 dezvăluie un artist comercial care, stabilit în capitala
americană a artei, vrea să se facă cu orice preţ cunoscut, atras fiind şi de
avantajele materiale ale popularităţii. În această perioadă realizează cu
precădere desene de pantofi pentru marile magazine newyorkeze, ilustraţie de
revistă, decorare de vitrine (Bonwit-Teller, Tiffany’s, I.
Miller), felicitări, albume sau coperte de carte, cât şi desene pentru un
reportaj meteo televizat. La munca asiduă de ilustrator se adaugă episoade de
relaxare, prin frecventarea cinematografului şi a galeriilor de artă, şi o
călătorie în jurul lumii între 16 iunie şi 12 august 1956. Tot în această
perioadă i se acordă premiul pentru cea mai bună reclamă de către Clubul
Directorilor de Artă şi un certificat de excelenţă de la Institutul American de
Arte Grafice. În 1953 are prima expoziţie personală cu desene inspirate de
scrierile lui Truman Capote la Galeria Hugo din New York, iar un an mai târziu
are încă trei expoziţii la Galeria Loft din acelaşi oraş.
Ceea ce atrage atenţia asupra lucrărilor
sale e stilul artistic neobişnuit, anume modalitatea de imprimare a desenului în
stilou pe o foaie albă, ce rupe cursivitatea liniei originale conferind
produsului final un aspect pătat: A continuat să folosească metoda liniei
pătate, şi toată lumea credea că ilustraţiile sale sunt într-adevăr originale
şi foarte amuzante. Arta lui părea să aibă o energie în ea, aproape ca şi cum
ar dansa pe suprafaţa paginii (tr.n.)[2].
Calitatea de insistenţă asupra unei metode sau maniere de lucru îi va garanta viitorului
artist atât recunoaşterea publică, cât şi notorietatea, făcând din arta sa un veritabil
brand Andy Warhol.
Cu
toate că începutul anilor ’60 îl surprinde într-o stare de adâncă disperare, pe
fondul creşterii celebrităţii lui Jasper Johns şi Robert Rauschenberg, care
prin arta lor reuşesc să redefinească vechile concepte de sculptură şi pictură,
această decadă va fi pentru Warhol cea mai prolifică din punct de vedere vizual
şi cea mai bogată în experienţe sociale şi umane, finalizându-se cu o tentativă
de asasinat care îl va marca pentru totdeauna. În 1960 încă mai făcea schiţe
pentru Dick Tracy şi Popeye, urmând ca în anul următor să ceară sfatul lui
Muriel Latow, expert în artă şi deţinătoare de galerie, care pentru cincizeci
de dolari îi va da acestuia ideea de a picta bani (200 One-Dollar Bills)
şi cutii de supe Campbell (Campbell’s Soup Cans). Astfel că în 1962 va
prezenta prima expoziţie de pictură la Galeria Ferus din Los Angeles, ce va
conţine treizeci şi două de tablouri pe tema supei Campbell. În acelaşi an va
înfiinţa Fabrica – un atelier de lucru original ce îmbina munca cu distracţia,
şi va trece de la folosirea dispozitivelor de ilustrator, precum şabloane
tăiate manual, ştampile de cauciuc sau calapoade de lemn, ce îi permiteau o
repetiţie indirectă pentru că fiecare imagine era pictată în parte, la tehnica
de imprimare serigrafică prin site[3],
prin mijlocirea căreia repetiţia mecanică se realiza în mod direct, aşa cum îşi
dorea şi Warhol de altminteri: „Acest lucru i-a permis să realizeze din plin
efectele de «cantitate şi repetiţie» pe care le considera substanţa vitală a
artei sale, pe lângă faptul că obţinea şi «efectul de linie de asamblare» pe
care şi-l dorea“[4].
În egală măsură, îi producea plăcere imprimarea inegală şi suprapunerea
motivelor, atingând în felul acesta o oarecare varietate şi alternare a
temelor.
Faptul
că serigrafia a avut un impact puternic în arta warholiană reiese cel mai
limpede din seria de superstaruri, al cărei ton va fi dat de sinuciderea lui
Marilyn Monroe în 4 august 1962. Un ciclu de optsprezece lucrări imprimate cu
portretul artistei, ce accentua strălucirea iluzorie a lumii celebrităţilor
prin adăugarea de culori stridente unei imagini binecunoscute de către publicul
larg, va fi prezentat la Galeria Stable din New York la finele anului. Printre
alte superstaruri care vor rămâne emblematice artei lui Warhol se numără şi Elvis
Presley, Marlon Brandon, Nathalie Wood, Liz Taylor sau Jackie Kennedy. De
altfel, concentrându-se pe societatea americană, artistul va picta deopotrivă
vedetele zilei şi obiectele cele mai specifice pieţei de consum. Totuşi, exemplul
cel mai relevant de comercializare deplină a artei îl va da în 1964 când va
transforma Galeria Stable într-un adevărat depozit sau supermarket de artă,
reproducând ambalajele ce serveau la transportul mărfurilor din fabrică în
magazine. Umplerea galeriei până la refuz cu lucrări precum sculpturi din
carton pentru împachetat va fi mai mult decât un manifest al culturii şi
producţiei de masă, reprezentând un virulent atac la adresa valorilor artei în
bună tradiţie dadaistă. Fermitatea cu care atitudinea artistică va pune sub
semnul întrebării arta şi toate bunurile artistice îl va transforma consecutiv pe
Warhol în artistul serios ce visa să fie odată cu debutul anilor ’60.
Pe
linia împrumutului de idei, Andy Warhol va primi între timp şi ideea
dezastrelor sugerată de curatorul de artă contemporană Henry Geldzahler,
pornind de la un număr suficient de edificator din Daily News cu titlul mare
pe prima pagină: 129 de oameni mor în avion! Obsesia morţii inoculate se
va plia ulterior pe propria moarte trăită în atentatul din 1968 din care va
scăpa cu o traumă psihologică şi dureri interne ce îl vor afecta până la
sfârşitul vieţii. Preocupat în mod egal de morţi faimoase şi anonime, va picta şi
va expune în 1963 sinucideri, accidente de maşină (Accident de maşină verde),
înmormântări de gangsteri sau preşedinţi, scaune electrice (Dezastrul
portocaliu nr.5), explozii atomice şi toxiinfecţii alimentare (Dezastrul
conservei de ton), pentru ca în 1964 să fie din nou în lipsă de idei, iar
Geldzahler să-l invite de astă dată să picteze flori. Strategia era evident
comercială, de dejucare a aşteptărilor publicului, care sătul de atâta moarte
şi violenţă, va fi surprins să descopere un Warhol pictural şi floral, detaşat
de situaţiile şi obsesiile vremii. Într-un an de zile, comerciantul de artă
Ivan Karp îl va sfătui pe artist să continue cu pastorale, mai exact cu bovine.
Expoziţia
din 1966 va fi ultima de amploare din acest deceniu, aducând împreună sfârşitul
aproape absurd al tradiţiei pastorale din arta occidentală, prin convertirea
operei de artă într-un tapet decorativ cu vaci, şi începutul declinului artei
vizuale warholiene prin crearea unor baloane argintii (Nori argintii)
umplute cu heliu care pluteau în derivă. Era clar că Andy vroia să-şi ia rămas
bun de la pictură, apropriindu-se de sculptura cinetică sau participativă, pe
fondul emergenţei instalaţiei din anii ’60. Aerul dramatic al acestei expoziţii
va aduce în discuţie epuizarea vizuală atinsă după o perioadă de experimentare
a unei game foarte variate de imagini şi orientarea spre alte forme de
comunicare culturală. Orişicum, încă din anul 1963 debutase în producţia
cinematografică underground cu filmul experimental Somn – şase ore de
somn, urmat îndeaproape de altele similare, precum Empire (1964)
– opt ore cu aceeaşi imagine a clădirii Empire State Building sau Eat
(1964) – patruzeci şi cinci de minute în care un om mănâncă o ciupercă. Aşadar,
obsesia timpului[5] şi
a repetiţiei se regăsesc şi în preocupările filmice ale lui Warhol, care fără a
crea capodopere vor da seama de tendinţele majore ale artei sale.
Cât
priveşte imaginea filmată, Andy va mărturisi în una dintre cărţile lui de
memorii, Filosofia lui Andy Warhol publicată în 1975, că dacă la
sfârşitul anilor ’50 îşi cumpărase primul televizor intrând cu acesta într-o
relaţie amoroasă, în anul 1964 când îşi va achiziţiona prima cameră de filmat
va începe cu aceasta un adevărat mariaj: Cumpărarea unei camere de filmat a
pus capăt oricărei vieţi emoţionale pe care aş fi avut-o, însă m-am bucurat s-o
văd terminată (tr.n.)[6].
Din acest punct viaţa reală şi problemele ei se amestecă insesizabil cu
exagerarea şi jucarea vieţii. Pentru artist o casetă interesantă derivă dintr-o
problemă interesantă, iar pierderea simţului realităţii emoţionale nu e o
pierdere întrucât la el iubirea se traduce prin fascinaţie şi prelungirea ei la
infinit.
Făcând
o distincţie între anii ’50 şi ’60, în aceeaşi carte dedicată lui însuşi Warhol
sublinia cât era de ignorat de oameni în prima decadă, cu toate că schimbase
mulţi colegi de locuinţă nimeni nu-i împărtăşea vreodată problemele personale,
pe când deja în următorul deceniu când el se hotărâse să ignore cu desăvârşire
problemele celorlalţi, toţi veneau la el să i se confeseze. Mai mult, studio-ul
lui era vizitat de celebrităţi: actori, poeţi, muzicieni, care nu încetau să-l
urmeze în activităţile şi petrecerile sale: În anii şaizeci toată lumea era
interesată de toată lumea sau Anii şaizeci erau un talmeş-balmeş
(tr.n.). Într-o mare măsură acest lucru se explică şi prin abundenţa de noutăţi
ce au împânzit deceniul: contracultura, pop-ul, superstarurile, drogurile,
lumina reflectoarelor şi discotecile.
Ajungând la anii ’70, lucrurile se schimbă
radical deoarece În anii şaptezeci toată lumea a început să lase pe toată
lumea ori Anii şaptezeci erau foarte goi (tr.n.)[7].
Din punct de vedere artistic, cu excepţia unei serii dedicate cinic unor
portrete aparţinând liderului comunist Mao Tse-Tung din anii 1971-1972, Andy
Warhol realizează lucrări la comandă, respectiv portrete pentru cei mai bogaţi
oameni ai momentului, unde orice lucrare originală valora 25.000 $. Mixul
şocant dintre artă şi afaceri îl începuse din anii ’60 când se dorea un om de
afaceri artistice, însă abia acum atinge ultimul nivel al negoţului direct cu
propria artă, vânzându-şi abilităţile artistice în criză de idei. Dacă la
sfârşitul anilor ’60, Ivan Karp îi sugerase seria de autoportrete[8]
în baza ideii că Andy Warhol era în sine o imagine culturală, fiind un personaj
extrem de popular, ulterior cariera lui nu va mai face descoperiri majore în
materie de imagini. De aici, trecerea propriei arte de la creaţie la comandă,
ajungând inclusiv să spună la începutul anilor ’70 că pictura a murit. Prin
lucrarea Negru pe negru (1979) din seria Retrospective, moartea propriei
artei nu mai are nevoie de nicio altă dovadă. Până la momentul recunoaşterii
acestei dispariţii, toate realizările lui vor fi relativ minore şi premonitorii:
o serie dedicată secerii şi ciocanului (completând
fascinaţia Mao), seria craniilor care nu făcea decât să imite facil vechea
tradiţie de Memento mori din arta occidentală, o altă serie de atleţi, torsuri
şi indieni americani, limita de jos a capacităţii sale conceptuale depăşindu-se
prin seria Oxidări, ce amesteca vopsea de cupru umedă cu propria urină sau a
prietenilor care urinau simbolic pe lucrări intinse pe jos în atelier.
Inspirat de neorânduiala lui Marcel
Duchamp din expoziţia La boîte en valise, Warhol finalizează anii ’70 cu
seriile de Retrospective, Răsturnări (negative fotografice ale vechilor
imagini) şi Umbre (mărturie a răspândirii artei abstracte). Expunând nihilismul
peremptoriu al artistului din această perioadă, aceste ultime tentative
artistice de recuperare nu fac decât să agraveze imaginea negativă proiectată
asupra propriei arte.
Începutul anilor ’80 îl surprinde pe
Warhol din nou lucrând, de astă dată la o serie de zece portrete cu evrei din
secolul XX, apoi la una cu cuţite şi pistoale vorbind despre estetizarea
violenţei în societatea americană, cu dolari reluând o temă predilectă mai veche
şi cu mituri precum Uncle Sam, Mickey Mouse, Dracula, Superman etc. punctând
importanţa mitică, şi inerent culturală, a figurilor comerciale. Reciclarea
artei prin artişti precum Leonardo da Vinci, De Chirico sau Edvard Munch este,
de asemenea, prezentă în predispoziţiile lui Warhol, confirmând, dacă mai era
cazul, superficialitatea şi nihilismul unui timp căruia artistul nu-i mai
aparţinea.
Abordând de-a lungul carierei teme
serioase într-o manieră ce friza divertismentul, Andy Warhol nu face decât să aducă
în prim plan în mod aparent ludic toate lipsurile timpului în care trăia:
dezumanizarea şi manipularea omului de către mass-media, trivializarea şi
erodarea vieţii şi culturii moderne, pierderea credinţei în artă şi banalizarea
treptată a vieţii cotidiene. În ceea ce îl priveşte pe el, se poate spune că a
preluat cu succes moştenirea lui Brecht despre mecanizare, asemănare şi
identitate perfectă, atât în artă prin apologia repetiţiei, cât şi în stilul
său de viaţă, fie vestimentar sau de exprimare zilnică. Nu întâmplător a
proiectat decorurile şi programele pentru grupul de actori Teatrul 12, în care
se ştie că a şi jucat.
Om de cultură complet, colecţionar de artă
(Picasso, Braque, Klee, Magritte) şi incunabule, proeminent ilustrator de modă
şi cărţi (printre care cărţi de desene proprii), co-editor şi jurnalist
specializat pe viaţa vedetelor (revista Interview), patronul propriului
canal de televiziune Andy Warhol TV, artistul Andy Warhol este un artist
auto-creat care a parcurs cu stoicism toţi paşii afirmării artistice oglindind perfect
lumea anomiei în care trăia: „Warhol a oglindit direct uzurile şi abuzurile
culturale, şi a accentuat până la absurditate detaşarea completă de
angajamentul emoţional, pe care o observa peste tot în jurul său“[9].
Extrem de receptiv la societatea industrială şi mercantilă în care crea şi
mizând pe mijloacele de comunicare specifice ei, Andy Warhol nu avea cum să nu
aibă succes pentru că urma un model deja de succes.
Fără a crea o artă eminamente originală şi
unică, Warhol s-a făcut şi i-a făcut pe alţii celebri (cel puţin pentru
cincisprezece minute), modificând mai mult decât oricare alt artist al
secolului său percepţia asupra artei şi conceptul de artă ca atare. În lumina
contribuţiei sale, consumatorul de artă deopotrivă cu criticul de artă îşi
redefinesc statutul, preluând aerul de acceptare pasivă pe care l-a transmis
artistul. Calitatea unui astfel de demers nu e una misionară de acceptare şi
îmbrăţişare benignă a lumii, ci de înregistrare atentă a respiraţiei ei, în
care fiecare palpitaţie poate deveni o operă de artă.
Bibliografie:
1.
Fride-Carrassat, P., Marcadé, I.: Mişcări
artistice în pictură. Traducere de Denia Mateescu. Ed. Rao, Bucureşti, 2007
2.
Gerlings, Charlotte: 100 mari artişti. O călătorie
vizuală de la Fra Angelico la Andy Warhol. Traducere de Roland Mathias
Schenn. Aramis Print, Bucureşti, 2008
3.
Lippard, Lucy R.: Pop Art. Thames and
Hudson, London, 1967
4.
Warhol (1928-1987). Traducere de Paula Nemţuţ. Ed. Aquila’93,
Oradea, 2008
5.
Venezia, Mike: Andy Warhol. Grolier
Publishing, New York • London • Hong Kong • Sydney • Danbury, Connecticut, 1996
6.
Warhol, Andy: The Philosophy of Andy Warhol
(From A to B and Back Again). A Harvest Book – Harcourt, Inc., Orlando •
Austin • New York • San Diego • Toronto • London, 1975
Filmografie:
1.
Harron, Mary: I Shot Andy Warhol. UK / USA,
1996 (film artistic)
2.
Hichenlooper, George: Factory Girl. USA,
2006 (film artistic)
3.
Schnabel, Julian: Basquiat. USA, 1996 (film
artistic)
4.
Sooke, Alastair: Modern Masters. Episode
One. BBC, 2010 (documentar)
[1] Mike Venezia, Andy Warhol, Grolier
Publishing, New York • London • Hong Kong • Sydney • Danbury, Connecticut, 1996,
p. 22
[2] Ibidem, p. 14
[3] Serigrafia poate fi definită ca
procedeu de imprimare pe lemn, sticlă, textile, ş.a. cu ajutorul unui ecran de
mătase, şi i-a fost sugerată lui Andy Warhol de către artistul grafic Nathan
Gluck
[5] În cartea
autobiografică Filosofia lui Andy Warhol artistul vorbeşte pe larg
despre obsesia timpului în termenii unei trăiri lente, de prelungire a
calităţii de copil prin asu marea imaturităţii ca stil de viaţă (în afara
responsabilităţilor şi a căsătoriei) şi de mimare a bătrâneţii la tinereţe,
vopsindu-şi părul sau purtând peruci gri, fapt ce-i permite orice excentritate
specifică vârstei mai înaintate.
[6] Andy Warhol, The
Philosophy of Andy Warhol (From A to B and Back Again), A Harvest Book –
Harcourt, Inc., Orlando • Austin • New York • San Diego • Toronto • London,
1975, p. 26
[7] Ibidem, p. 26
[8] Warhol
(1928-1987), ed. cit., p.
16: „prin manipularea imaginii şi a feţei publice a artistului, a putut să
ne arunce în faţă contradicţiile şi superficialităţile artei şi culturii
populare“.
[9] Ibidem, p. 14
No comments:
Post a Comment