Ana Blandiana

UN OM – UN MUZEU 

                                                 

            Două etaje lungi de suferinţă, aproape o sută de săli de orori camuflate, Muzeul de la Sighet e locul în care intri sfios ca într-un tunel al memoriei ce nu-ţi aparţine şi ieşi ca dintr-un sanctuar ce nu-ţi va simţi vreodată lipsa. Puţine locuri trăiesc în absenţa omului şi a amprentei sale vremelnice, nu întâmplător credem că omul sfinţeşte locul, însă în cazul de faţă locul sfinţeşte omul şi-l lasă înmărmurit, îngândurat şi neliniştit, cel mai adesea pe deplin singur. Totuşi, un om se află la originea acestui loc, care sub autoritatea fundaţiei Academia Civică, a dat glas unui memorial ce se credea îngropat odată cu regimul ce l-a generat.

Ana Blandiana, a cărei prezenţă şi activitate civică de mare ţinută ar trebui să inspire interes până şi celor lipsiţi de orice civism, e omul care a reuşit să pună bazele unui muzeu al istoriei comuniste ce nu se vrea muzeu, ci mijloc viu de comunicare între trecut, prezent şi viitor. Unic în Europa şi în lume la vremea respectivă, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet (1993) a rămas unic atât prin fascinaţia exercitată asupra publicului preponderent internaţional, cât şi prin genetica istorică pe care o pune în discuţie. Făcând trimitere la un muzeu, o şcoală de vară şi un centru de studii, Memorialul reprezintă un exerciţiu de memorie complet în ideea în care memoria fără recapitulare e un proces psihic neîncheiat. Fabricarea omului nou în comunism, fără istorie şi fără memorie, e ţinta principală în proiectul blandianic de contracarare a uitării, de altfel în acord perfect cu etica neuitării, promovată înainte de Monica Lovinescu pe undele Europei Libere.

Spaţiu mort readus la viaţă periodic prin cercetare şi dialog, fără niciun sprijin din partea partidului aflat la guvernare (atât în anii nouăzeci când a fost înfiinţat, cât şi în anii douămii când se dorea înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului la Bucureşti, replică al celui dintâi), Memorialul de la Sighet înscenează jocul memoriei sinonimă cu identitatea românească pe de-o parte şi a Europei comuniste pe de alta. Sacrificându-şi propria identitate literară în sprijinul angajării civice şi creării unui loc de veşnică rememorare, Ana Blandiana crede că memoria poate fi învăţată şi reînvăţată, că atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. Chiar şi atunci când singura patrie posibilă îi rămâne foaia de hârtie, când îşi simte istoria personală trădată, scriitoarea nu uită misiunea veche a intelectualului de a acţiona în afara propriilor interese.

În mod idealist împotriva imaginii create de alţii, fie ei comunişti sau globalişti, Ana Blandiana e unul dintre puţinii aleşi care rămân constanţi în refuzul alinierii ideologice, declamând exilul permanent din România. Multe din elementele Memorialului de la Sighet, printre care ansamblul sculptural Cortegiul sacrificaţilor realizat de sculptorul Aurel Vlad şi înfăţişând optsprezece figuri umane la zid în diferite posturi contorsionate, vorbesc şi despre istoria prezentă, în cazul de faţă o Românie la zid, a cărei zestre e suferinţa şi reziduurile urii din comunism. Mai mult, în loc de oameni muzeul înregistrează fotografiile şi numele deţinuţilor, precum azi în loc de oameni ne parvin imaginile televizate sau radiodifuzate ale oamenilor politici, în ansamblu o identitate şi o istorie recuperate parţial şi în nevoie de continuă verificare.

De la comunismul kitsch, evocat prin înălţarea şi încununarea falsului, până la demolarea programatică a adevărului, materializat în edificiile precomuniste, genetica istorică dezvăluie o remanenţă la nivelul atitudinilor şi mentalităţilor în prezentul gălăgios al canalelor TV aservite politicului celui mai de prost gust, în demonetizarea profesiilor liberale şi în demolarea culturală şi intelectuală premeditată. Scriitorul, oricât ar fi de combativ, nu poate decât să se retragă în alte lumi posibile unde libertatea civică şi personală nu sunt negociate într-o manieră grosolană. Cum îşi găseşte loc în această lume o fostă disidentă, fiică a unui duşman al poporului în comunism şi obligată a fi ucenică de zidar înainte de a fi studentă la Litere, se poate întreba oricine caută s-o înţeleagă pe Ana Blandiana. Probabil cu multă tragere de inimă, nu întâmplător declara într-un interviu că se simte mai mult scriitoare în străinătate decât în România.

Spaţiul în care scriitorul se întâlneşte pe deplin cu omul nu e altul decât muzeul de la Sighet, închisoarea-mormânt a generaţiei Unirii, lagăr de exterminare între 1945-1955 pentru elitele culturale, naţionale sau religioase din România. Având la bază dimensiunea comparativă a istoriei comuniste, Memorialul maramureşan se află în primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. Adunând un patrimoniu cultural de importanţă mondială, Memorialul vorbeşte deopotrivă despre Revolta din Berlin şi Turingia (1953), Revoluţia din Ungaria (1956) Primăvara de la Praga şi Charta 77 (1968). Nevoia convergenţei memoriilor europene e evidentă, dincolo de cele două expoziţii permanente dedicate marilor figuri naţionale, Iuliu Maniu şi Gh. I. Brătianu, la care se adaugă o expoziţie temporară Corneliu Coposu. Destinaţie culturală denunţând teroarea comunistă, din aceeaşi familie cu teroarea actuală a mass-mediei de consum, fostul penitenciar Sighet (numit şi Colonia Dunărea) are un rol anamnestic în procesul cunoaşterii şi memorializării, dar şi justiţiar ţinând cont de faptul că în lipsa unui proces real al comunismului, memoria preia rolul jusţiţiei. Totodată, calitatea sa de muzeu-sinteză care nu se opreşte la inventarierea tăcută a exponatelor comuniste existente, îl distanţează de multe muzee de istorie din România care au rămas tributare unui modelaj politic. Restauratoare a memoriei în lungul său drum spre adevăr, aici misiunea Anei Blandiana în colaborare cu Romulus Rusan, prin intermedierea Academiei Civice şi a Consiliului Europei, este una de exemplaritate. Prin prisma Memorialului şi a activităţilor complexe pe care le derulează anual, de la diseminare şi editare la o adevărată şcoală a memoriei, destinul literar blandianic nu este frânt de angajamentul civic, ci e ridicat la cel mai înalt rang de expresie: educaţia fină a vieţii prin memorie.

Concluzia separată asupra Memorialului şi în urma vizitării lui e aceea că istoria nu poate fi falsificată la nesfârşit, că dacă comuniştii deţineau urne speciale pentru falsificarea voturilor, că dacă singura modalitate de comunicare directă era cea Morse prin bătăi repetate în ţevi, că dacă ateismul materialist dialectic dicta orice manifestare de ordin spiritual, că dacă criteriile de încadrare în ordinea lumii erau originea socială şi ura de clasă, că dacă colectivizarea de tip sovietic arunca în stigmatizare o întreagă clasă de oameni gospodari deveniţi chiaburi, că dacă limba de lemn era singura limbă vorbită, că dacă comunizarea tututor instituţiilor statale le atingea şi pe cele perfect apolitice, că dacă unicul om posibil era unul lipsit de trecut, depersonalizat şi anonimizat în lunga aşteptare a unui viitor luminos, că dacă genocidul cultural era aşa de brutal încât exila şi încarcera creatori de prima mână, că dacă celula Neagra ameninţa cu izolarea totală, frigul şi întunericul, pe oricine îndrăznea să se opună regulilor absurde ale închisorii, că dacă asasinatul moral nu ocolea nici un exemplar uman rămas moral, că dacă un lung şir de fraude punea în pericol toate valorile existente vreodată pe pământ; în prezent şi în viitor lucrurile vor suferi o grabnică primenire şi schimbarea va fi moneda curentă a tuturor formaţiunilor politice de azi şi de mâine. Prin memorie, scriitoarea Ana Blandiana învaţă poporul român să-şi acorde sieşi răgazul înţelegerii şi împotrivirii în faţa maltratării adevărului, libertăţii şi a celor mai rudimentare drepturi umane.

Vizitând muzeul de la Sighet omul nu vizitează doar un loc, ci un om care a crezut că poate schimba ceva, că nu doar creaţia artistică e unitatea de măsură a unui popor, ci şi experienţa existenţială de fiecare zi, idealurile şi virtuţile care animă omul, râvna de a căuta dincolo de coaja lucrurilor şi dorinţa de a păstra o memorie veşnic vie.

Ianuarie-Februarie, 2015, Vatra