Arhitectura industrială în România
Preliminarii
Pe
fondul industrializării, cu precădere cea forţată şi accelerată de regimul
comunist, arhitectura civilă cunoaşte în România o tipologie aparte, cu
trăsături şi materiale specifice, înfeudată industriei pe care o promovează,
numită arhitectură industrială. Acest gen de arhitectură, mai
degrabă inginerească decât arhitecturală, se supune legilor utilităţii
construcţiei şi eficientizării muncii în defavoarea principiilor estetice.
În
oraşul reconstruit odată cu dezvoltarea industriei, uzina, fabrica sau combinatul,
devin spaţii centrale, sacrale, spre care şi dinspre care migrează comunitatea
urbană. Cu un rol asemănător bisericii sau catedralei în Evul Mediu, aceste
întreprinderi sunt încărcate de toată puterea simbolică pe care o deţine orice
axis mundi: Fabrica a înglobat contextul vecinătăţii şi a devenit un fel de
centru de orientare, un fel de «catedrală» a locului[1].
În egală măsură, spaţiu social, cu valoare ambientală de întâlnire şi
cooperare, şi spaţiu tehnologic, unde maşinile şi procesele tehnologice îşi
dispută întâietatea, spaţiul industrial cunoaşte zone riguros determinate, de
la prelucrare la distribuire, de la verificare la staţionare, şi implicit
transportare de materiale sau oameni. Pentru a putea susţine fluxul tehnologic
neîntrerupt, aceste construcţii îşi adaptează compartimentările, gradul de
lumină şi temperatură la nevoile stricte ale industriei. Nu întâmplător,
majoritatea specialiştilor le consideră clădiri utile, nicidecum plăcute sau
frumoase.
Arhitectura
industrială în ansamblul ei nu se limitează la spaţiul de producţie, ci
integrează toate acele elemente care contribuie la creşterea eficacităţii: Arhitectura
industrială poate deveni un element urban care poate lua forma unei străzi,
unui pod, unui zid, unui peisaj pietonal, unui acoperiş, unui element care are
o funcţiune generală complexă de mediatizare şi unificare în ţesutul urban[2].
Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt acele oraşe care au făcut carieră
în istoria modernă şi contemporană prin dezvoltarea prioritară a industriei,
cum ar fi Pittsburgh – considerat cel mai industrial oraş din Statele Unite
până în anii optzeci ai secolului XX şi parţial New York-ul prin cartierele
Soho şi Chelsea până la mijlocul aceluiaşi secol când îşi pierd funcţia
industrială. Dincolo de ocean, marile capitale europene, cum ar fi Londra şi
Parisul, au cunoscut o atare dezvoltare. În România, mai ales în perioada
regimului comunist, majoritatea oraşelor au fost expuse la o „dezvoltare”
industrială, specializându-se pe diferite ramuri industriale. Astfel, la
Bucureşti se făceau semănătoare, la Braşov tractoare, maşini la Piteşti şi
Craiova, armament şi maşini de cusut la Cugir, medicamente la Iaşi, laminate la
Reşiţa, îngrăşăminte chimice la Tîrgu Mureş, Govora şi Târgu Măgurele, aluminiu
la Slatina şi Oradea, sârmă la Câmpia Turzii ş.a.
E
interesant de urmărit cum extinderea industriei în oraşele din România a dus nu
doar la construirea de tot mai multe fabrici, ci şi de blocuri şi spaţii
special amenajate dedicate clasei care întruchipa acest fenomen socio-economic:
muncitorimea. Dacă Parisul remodelat de baronul Haussmann (1809-1891), în
perioada lui Napoleon al III-lea, avea ca scop segregarea populaţiei şi
favorizarea burgheziei prin mutarea ei în centrul oraşului şi împingerea
muncitorimii la marginea lui, în planurile arhitecturii comuniste postbelice
din România lucrurile se vor întâmpla invers prin privilegierea muncitorimii şi
acordarea de locuinţe prioritare în apropierea fabricii în care aceasta activa.
Trăsături şi materiale
Bazată
pe fabrica viitorului ca habitat uman artificial, ce are ca scop
implicit concentrarea maximă de populaţie, arhitectura industrială din România
comunistă, şi nu numai, e înainte de toate o arhitectură ieftină care poate să
facă faţă cerinţelor de convertire şi extindere emise de ideologie: Tehnologia
industrială ia încă în calcul folosirea forţei de muncă ieftine, are la
dispoziţie energie ieftină, materii prime ieftine şi implicit un mediu ieftin[3].
Calitatea acestei arhitecturi, în funcţie de criteriile de valoare stabilite de
arhitecta Anca Oţoiu, se rezumă la concordanţa cu obiectivele de producţie,
claritatea de expresie în ceea ce priveşte finalitatea ei, unitatea întregului
prin adaptarea la tehnologia în vigoare, şi nu în ultimul rând
individualitatea, fiind destinată unor acţiuni lucrative precise. Dincolo de
arhitectura industrială standard, există şi o arhitectură industrială
inteligentă care îşi foloseşte spaţiile pe verticală, creând clădiri
multietajate sau construcţii de tipul monobloc. Nu e cazul în România însă,
unde majoritatea spaţiilor industriale sunt folosite pe orizontală şi total
nesistematic pe modelul stupului de albine. Mai mult, de cele mai multe ori
tehnologia perimată nu susţine existenţa unei arhitecturi industriale raţionale
în lipsa industriei moderne. Prin urmare, limbajul estetic al arhitecturii nu
se poate grefa pe un limbaj economic inexistent.
Cât
priveşte materialele propriu-zise de construcţie, fierul e un material ce apare odată cu industrializarea, înainte
fiind dificil de produs şi de procurat pentru că nu se găsea în stare naturală:
Prin revoluţia industrială fierul este transformat într-un nou, aşa-zis,
«material natural»[4].
Bunăoară, în antichitate grecii şi romanii foloseau bronzul pentru rezistenţa
sa la intemperii, iar în Renaştere fierul apare doar ca material auxiliar de
fixare pentru ca în perioada modernă să fie folosit în aliaj cu carbonul şi
alte elemente constitutive, dând naştere la fontă
şi oţel. Cel dintâi material, în
ciuda faptului că e casant, face senzaţie în secolul al XIX-lea, fiind folosit
la cupole şi elemente structurale (verticale şi orizontale), în timp ce al
doilea fiind ductil e folosit extensiv şi apare mai ales în armături şi
carcase.
Prin
tipul de material folosit în arhitectura de gen industrial, prăpastia dintre
arhitect şi constructor se adânceşte tot mai mult, acesta din urmă neavând
veleităţi estetice şi colaborând mai degrabă cu industriaşul, decât cu
arhitectul: De fapt, întregul secol XIX în care industrializarea a permis
folosirea celor două «materiale noi», metalul şi sticla, a produs o arhitectură
a metalului şi a sticlei care deseori era denumită «Arhitectura inginerilor»[5].
Acest lucru va persista şi în secolul XX, arhitectura fiind pusă între timp în
legătură cu noile mijloace de transport, gări şi poduri, nu va duce la crearea
unei noi estetici, ci la permanenţa unei construcţii cât mai simple, menite să
adăpostească maşinile şi utilajele. Totodată, structurile de fontă vor fi
înlocuite cu cele de oţel, iar sticla
se va folosi ca material de închidere.
Un
important pas înainte în prelucrarea metalului cu scop industrial după 1850 l-a
constituit laminarea unor profile forjate pe care o realizează pentru prima
dată Anglia, urmată fiind de Franţa – unde, de asemenea, se va patenta betonul armat prin descoperirea
grădinarului Joseph Monier în 1867. Nemulţumit de materialul
folosit pentru ghivecele de flori, acesta va crea ghivece din ciment în care va
include ochiuri de plasă din fier. După douăzeci şi cinci de ani, această
descoperire va fi aplicată de François Hennebique la o construcţie monolită,
iar în secolul XX betonul armat va cunoaşte dezvoltări continue şi
surprinzătoare în sistemele constructive.
Mai mult industrie şi meşteşug decât
artă, fabrica va reprezenta monumentul favorit al lumii noi, care negând
orice decoraţie şi mizând pe minimalism, va impresiona totuşi prin acurateţea
şi curăţenia întregului.
Fabrica de Pensule şi Moara Răsărit
Întrucât
în practică majoritatea clădirilor din România care adăposteau tehnologie,
create anume pentru tehnologie, nu s-au ridicat la nivelul tehnologiei de
ultimă generaţie care avea să apară în Occident, nici nu au achiziţionat
această tehnologie, rămânând tributare producţiei cantitative, nu calitative,
pentru a acoperi datoria externă atât de înfierată de Nicolae Ceauşescu de la
un punct încolo al carierei sale dictatoriale, multe din fabricile viitorului
s-au transformat după căderea regimului ceauşist în fabrici ale trecutului, iar
ulterior în ruine ale epocii postindustriale: Moştenirea industrială din România cuprinde toate etapele evoluţiei
industriale, de la preindustrializare, manufacturiere, industrializare,
fin-de-siècle, până la hiperindustrializarea din epoca socialistă[6].
Din acest punct de vedere cazul ţării noastre poate fi considerat unul elocvent
pentru evoluţia arhitecturii industriale şi efectele ei postume. După cum
templele greceşti (romane) trăiesc şi azi prin intermediul bisericilor creştine
în care au fost transformate, mănăstirile englezeşti prin reşedinţele rurale de
vacanţă ori palatele ruseşti prin muzee, la fel şi aceste situri industriale,
urme materiale ale societăţii multilateral dezvoltate, vor cunoaşte două
evoluţii posibile: abandonul (risipa) şi reconvertirea (folosirea).
În Occident,
prima tendinţă a fost aceea de salvare a spaţiului industrial, iar exemplele de
felul acesta sunt deopotrivă multiple şi ilustre. E suficient a menţiona Tate
Modern din Londra fondat pe spaţiul unei termocentrale dezafectate din 1982 ori
Musée d’Orsay din Paris în locul gării din 1978 care azi adăposteşte cel mai
mare muzeu de artă impresionistă. În plus, notoriul oraş Pittsburgh, cunoscut
ca Oraşul Fumului, a devenit Oraşul Renaşterii prin crearea unui centru de
muzee de artă contemporană, la care s-au adăugat spitale şi servicii medicale sau
IT.
Experiment
comunitar fără o reţetă organizatorică în spate şi fără un plan prealabil de
dezvoltare urbană, Fabrica de Pensule constituie un model spontan de
re-arhitecturizare, atât de deconstrucţie în vederea salvării şi valorificării
locului, cât şi de reconstrucţie în baza necesităţii şi intenţiei creatoare
existente: ceea ce a rămas în urmă părea
să fie o cutie cu piese dintr-un muzeu fictiv al epocii industriale, foarte
relevante de altfel pentru memoria locului. Piesele de muzeu erau constituite
din poveşti de viaţă, utilaje dezafectate, afişe de protecţia muncii,
fotografii din fabrică şi din zonă, panouri cu pensule, vestiare muncitoreşti
tapetate cu afişe îngălbenite. Conversia locului într-un spaţiu cultural
contemporan a avut în vedere şi recuperarea tuturor acestor piese şi odată cu
ele a memoriei locului, a memoriei unui segment de istorie socială[9]. Producţia industrială de pensule oprită
definitiv în anul 2005 după o activitate de treizeci de ani va cunoaşte aşadar calea
convertirii în producţie artistică pe fondul instalării crizei economice şi
scăderii valorilor imobiliare.
Un alt exemplu
de reconversie salutară, pe marginea dezindustrializării şi conservării
patrimononiului de factură industrială, îl constituie Moara Răsărit din Oradea
care în ultimii ani s-a transformat într-un spaţiu deschis evenimentelor
culturale.
Mediator al
artei contemporane, Moara îşi propune să acopere atât lipsa de spaţiu artistic
a oraşului, cât şi noua nevoie de spaţiu ridicată de arte în totalitatea lor,
de la concerte de muzică la spectacole de teatru, de la expoziţii de artă
vizuală la prezentări de modă şi dans, de la proiecţii de film la festivaluri
şi târguri de diverse feluri: Spaţiul aşa cum se conservă el azi, este
ofertant în materie de limbaj arhitectural, simbolistică şi subiect pentru
expunerea obiectului de artă. Moara Răsărit este aşa cum am putea formula mai
expresiv şi mai scurt un spaţiu pentru artă – «a space for art» – un spaţiu
larg destinat artei contemporane, producătorilor, publicului şi mediatorilor
acesteia. Îşi propune să aducă un număr larg de evenimente culturale în viitorul
cel mai apropiat şi doreşte a se defini ca un spaţiu specializat pe arta cea
mai prezentă şi autentică, nu doar pe plan naţional ci şi internaţional[10].
Un spaţiu care şi-a epuizat scopul strict economic, prin dezindustrializare şi
dezafectare îşi descoperă potenţialul cultural şi uman până atunci ignorat, devenind
astfel un veritabil centru al memoriei individuale şi colective.
Concluzii
Regenerarea
urbană, direct legată de criza spaţiului public sau de criza ecologică – relativ
recent semnalată şi pe teritoriul României, cunoaşte trei direcţii principale
de asumare: transformarea funcţională prin schimbarea formei, crearea unui
muzeu industrial cu încorporarea vechilor tehnologii şi reutilizarea adaptativă
în funcţie de cerinţele prezentului. Toate aceste posibilităţi au în vedere o
continuitate pozitivă şi adesea în practică apar cumulate, însă prima
ilustrează cel mai bine felul în care vechiul areal industrial compromis de
degradare din România se întâlneşte cu reabilitarea arhitecturală, având efecte
benefice nu doar asupra clădirii în sine, ci asupra întregii zone, revitalizată
astfel din punct de vedere urban.
Dezvoltarea
arheologiei industriale[11],
promovarea reabilităţii patrimoniului industrial şi lărgirea sferei de acţiune
a producţiei artistice contemporane au creat auspicii favorabile reintegrării
clădirilor industriale în viaţa şi ritmul oraşelor, transformându-le în puncte
de interes inter/naţional şi, nu în ultimul rând, conştientizării că aceste
clădiri reprezintă un adevărat capital social şi uman, cultural şi economic, cu
valoare intrinsecă.
Referinţe bibliografice
1.
Adler, L., Solomon, Z., Enache C.: Proiectarea
clădirilor şi ansamblurilor industriale. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1955
2.
Adler, L., Solomon, Z., Popovici M.: Arhitectura
industrială în R.P.R. 20 de ani de realizări în domeniul construcţiilor
industriale 1944-1964. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1964
4.
Kombinat. Ruine industriale ale epocii
de aur. Traducere de Diana Lucia Zotescu. Ed. Igloo, Bucureşti,
2007
5.
Lakatoş, Andrei Eugen: Spaţiile cu valenţă culturală în contextul conversiei funcţionale a
patrimoniului industrial. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2013
7.
Mureşan, Ciprian: Fabrica de
Pensule: Fotografie la minut (Diapozitive dintr-un an de existenţă). În IDEA artă + societate, Numărul 36-37,
2010, pp. 51-69, IDEA Design & Print, Cluj-Napoca (sau: http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=674)
8.
Oţoiu, Anca: Arhitectura industrială urbană de la
geometrie fizică la valoare arhitecturală. Ed. Universitară Ion Mincu,
Bucureşti, 2002
[1] Anca Nicoleta Oţoiu: Ruina
industriei, o metaforă a înţelegerii… În volumul colectiv Kombinat.
Ruine industriale ale epocii de aur, Ed. Igloo, Bucureşti, 2007, p. 95
[2] Anca Oţoiu: Arhitectura industrială urbană de la geometrie
fizică la valoare arhitecturală. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti,
2002, p. 11
[6] Andrei Eugen Lakatoş: Spaţiile cu valenţă culturală în contextul
conversiei funcţionale a patrimoniului industrial. Ed. Universitară Ion
Mincu, Bucureşti, 2013, p. 42
[8] Ciprian Mureşan: Fabrica de Pensule: Fotografie la minut (Diapozitive
dintr-un an de existenţă). În IDEA artă + societate, Numărul 36-37,
2010, p. 51
[11]
Andrei Eugen
Lakatoş: Op. cit., p. 25: Arheologia industrială propune cercetarea
tuturor urmelor revoluţiei industriale, care încep cu fabricile şi
infrastructurile lor, continuă cu infrastructura căilor ferate (linii ferate
industriale, gări şi poduri), şi ajung până la hale comerciale şi cartiere
muncitoreşti.
COLUMNA, No. 22, 2016
