Max Blecher

Proza între autenticitate şi exacerbarea subiectivităţii

       

           O bună perioadă de timp interpretarea prozei blecheriene a plutit în prejudecata indubitabilă a existenţei unei descendenţe între biografism şi discurs artistic, fapt oarecum explicabil prin identificarea unui fond de aşa-zis „adevăr“ ce transpare din scriitura lui Max Blecher, s-ar zice o mitologie auctorială hrănită din intimitatea existenţei şi integrându-se implacabil într-o literatură a autenticităţii subiective. Conceptul de autenticitate la Blecher nu se afirmă, însă, pe planul unei confesiuni derizorii, ci e derivatul unei experienţe fenomenologice copleşitoare, imediate, derutant-prezente, flancată în scenarii obscure, ce se expune şi pare a se desfăşura odată cu scrisul. Aflându-se într-o clară deschidere spre postmodernism, nu se încearcă o recuperare a acestei experienţe pe linie proustiană, pentru a fi instaurată ulterior într-o arie epică de aproximare a comprehensibilităţii şi relevanţei ei.

            În demersul său, autorul nu-şi propune să comunice cu existenţa prin literatură, să-şi asume suferinţa artistic, încercând dispunerea ei într-o expresie artistică, întrucât el comunică direct, vizual, contemplativ; iar travaliul fizic constituie în viziunea lui întâmplarea de natură „abjectă, fără sens şi n-o ridic la nici un rang ilustru ca de exemplu «nobilă şi admirabilă inspiratoare în art㻓 (Vizuina luminată). Prin urmare, boala şi deschiderea ei mizeră nu înseamnă decât un exerciţiu de sine finit, efemer şi neutralizabil, căruia nu i se acordă loc primordial în creaţia literară. În concreteţea maladivului nu regăsim baza operei viabile, geneza unei literaturi a mărturisirilor, ci tocmai în abstractizarea lui, într-o stilizare poetică pe care potenţialitatea creatoare o face să devină ulterior literatură. Trăitul e absorbit şi prefăcut de ficţiune, nu din om şi din suferinţa lui reală se naşte artistul, ci omul e transfigurat şi întregit prin artistul care-l precede. Eul ieşit din carapacea realităţii, înzestrat cu energie individuală creatoare de lume şi de viziune, încheagă o aventură a fiinţei, nicidecum a biografiei povestitorului.

Aproape în unanimitate, autoritatea critică s-a căznit multă vreme să decreteze ca temă principală a creației blecheriene cea a înstrăinării, neglijându-se tocmai depăşirea acestei alienări formale, prin recunoaşterea unei neputinţe de înstrăinare de sinele condamnat sieşi: „Entuziasmul de a exista într-o nouă aureolă mă cuprindea şi pe mine... Trebuia să constat până la exasperare că trăiam în lumea pe care o vedeam... Materia brută [...] m-a ţinut întotdeauna închis într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereţii ei şi perpetua în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om“; cu alte cuvinte, neputinţa de exersare a unei izolări absolute şi autentice, dincolo de seria umană, meschină şi exactă „«Viaţa ta a fost aşa şi nu altfel»... [lumea aceasta] închisă în luminile şi culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieţi să extragă decât aspectul unei exacte banalităţi“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

          În proza blecheriană, cu precădere în Inimi cicatrizate, criza fundamentală, surprinsă individual şi transpusă ontologic, derivă din sentimentul depersonalizării, însoţit de o disperare metafizică şi acceptare fără alternativă a trecerii in statu degradationis, condiţie precară indexată la concretul absolut, în timp ce în Întâmplări din irealitatea imediată criza se conturează invers prin trasarea unei nevoi imperioase de repersonalizare şi desprindere de condiţia uniformizatoare, printr-o mişcare imposibilă de dezmărginire şi expansiune tensionată spre viaţa profundă, infinită şi adevărată, în mijlocul căreia omul ar redobândi libertatea primă şi unitatea originară, respectiv şansa de fiinţare în sine a lui Celuilalt, exprimând paroxistic Je est un autre.

            Căile posibile de evadare, „de izbăvire de propria individualitate“ în termeni manolescieni şi recosmicizare, vizând armonia întregului, sunt însă în proza lui Max Blecher exclusiv iluzorii. De pildă, amorul, implicând ideea de cuplu perfect, se consumă dramatic în reafirmarea condiţiei de entitate vidată, surprinsă în singurătatea absurdă şi istovitoare: „dragostea lor ca şi amorul cel mai suav din lume îşi crease obiceiurile şi disciplinele lui stupide ..., ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecţiune. Ce-i folosea libertatea şi curăţia altui trup?“ (Inimi cicatrizate). Totodată, erotismul va suferi în Întâmplări din irealitatea imediată degradarea maximă prin rânduirea lui la atracţia noroiului „cald, gras şi puturos“, haosul fascinant ce trădează un magnetism maladiv de ordin sexual şi visceral. În tentativa aproape tragică de refacere a comuniunii primordiale cu elementarul, dezmărginirea şi exacerbarea subiectivităţii constă în mod paradoxal în reducerea ei la elementar, în pasta căruia se insinuie iluzoriu adevărata taină a vieţii: „în mine nu există nimic în afara noroiului... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi“.

            Din privilegierea constantă a concretului se materializează la Blecher o lume a omului real „meschin închisă în exactitatea ei“, căreia i se opune una deformată, exagerată şi artificializată, prin care răzbate un eu hipertrofiat şi multiplicat, anume personajul abstract, ipostaza ireală ce funcţionează pe post de mască sau de persona jungiană detaşată de sine, de statutul real pentru a se lansa într-o tentativă de proiectare a substanţialităţii şi de umplere a golului concret. Încercarea se dovedeşte evident irealizabilă, rămânând doar speranţa confirmării „adevăratei“ autenticităţi ori unicităţii refuzate entităţii concrete în personajul imaginar. Acesta din urmă deţine o funcţie compensatorie şi se prezintă printr-o fotografie, configurare imitativă a realului sublimat („avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie“), printr-un clovn de jucărie, în a cărui mecanică e fixată armonia fericită („Ce bine ar fi să înlocuiesc eu paiaţa cea mică şi veselă!... Ce bine! Ce bine e-n vitrină!“) sau printr-un simplu copac („Ce puteam oare face împotriva unei exactităţi atât de aspre? Cum puteam s-o fac să înţeleagă, de pildă, că sunt un copac?“).

            O permutare esenţială de sens e identificabilă în logica prozei blecheriene acolo unde lumea posibilă, artificială, periferică devine realitate esenţială, lume prioritară „În lumina posomorâtă a opaiţelor de carbid simţeam că într-adevăr trăiesc viaţa mea proprie în mod unic şi inimitabil... aşa cum existam în astă parte a vitrinei [prin fotografie], puteam exista şi dincolo de ea“. Scena vieţii e înlocuită de cea a teatrului, iar autenticitatea se decide tocmai prin falsificarea vieţii: „Personajiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viaţa în mod ostentativ, făcând parte prin imobilitatea lor stranie şi artificială, din aerul adevărat al lumii“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

            Viziunea răsturnată a lumii, ce conferă până la urmă specificitate scriiturii în discuţie, e rezumabilă în jocul teribil de transpunere a plinului în gol şi a golului în plin, iminentă revelare a tainei neantului, iar la nivel imagistic o proliferare în culoarea expresionistă ce ţipă a golurilor pure: „lumea ar putea exista într-o realitate mai adevărată... astfel încât tot ceea ce este scobit să devie plin, iar actualele reliefuri să se prefacă în viduri de formă identică, fără nici un conţinut“ (Întâmplări din irealitatea imediată). Aceste „goluri pure“ sunt figurate prin spaţii cavernoase, închise, de la patul copilăriei, ce asigură un refugiu liniştitor, la adevăratele locuri blestemate, precum grota din râu sau din stâncă, odaia proprie sau cabinetul de consultaţii.

            Finalmente, limanul izbăvitor, ceea ce se cheamă viaţa adevărată, va fi atins nu prin imaginaţie, fragmentară şi insuficientă, nici prin cugetarea compromisă de asaltul constant al materiei, dar nici prin visul kafkian revelator, viaţa neputându-se reduce la vis, la fantastic. Astfel, naratorul blecherian va fi nevoit să caute alte forme de manifestare a libertăţii de viziune şi mişcare în pendularea dintre vis şi realitate. În acest spaţiu intermediar, vechiul joc al copilăriei, de amalgamare a realului cu irealul, a vieţii cu visul, e reiterat şi împlinit la nivelul creaţiei literare. Autenticitatea iluzorie a realului e în felul acesta salvată în autenticitatea artistică „Cu mare mirare, când recitesc ce-am scris, regăsesc în cele povestite exactitatea întâmplărilor care s-au petrecut în realitate. Îmi este atât de greu să le degajez de cele ce nu s-au întâmplat niciodată. Este atât de greu să le curăţ de zgura de visuri, de interpretări şi de deformări, la care le-am supus“ (Întâmplări din irealitatea imediată).

            Complicitatea vis-realitate, alierea cu irealul, figurat prin exacerbarea subiectivităţii, visul infuzat în viaţă şi de cealaltă parte visul ce revelează viaţa, constrânge fiinţa umană la o dublă ieşire, atât din vis cât şi din realitate, s-ar putea spune dincolo de „eterna insomnie a vieţii“ în metaforica lui Lautréamont, spre accederea la viaţa adevărată, consolidatoare de univers, în care personajul blecherian devine un soi de lup de stepă ce nu vizează integrarea, ci anularea ei, iar spaţiul singurătăţii cel mai adecvat e literatura, unde viaţa autentică pulsează liber, construită şi reconstruită la nesfârşit. 

COLUMNA, No. 23, 2017