Cu mult înainte ca artele decorative să dobândească un statut autonom, forme intermediare ale decorului interior s-au regăsit cu prisosinţă încă din antichitate, şi ulterior în evul mediu timpuriu. Fie că e vorba de mozaic, fildeş sculptat sau lucrări de orfevrărie şi tâmplărie, meşterul-artist intra în schema unei comenzi în care elementele de stil erau respectate cu stricteţe. Cât priveşte mobilierul, proiectarea sa în decursul romanicului nu depăşeşte uzul curent, prin urmare nu ajunge la ceea ce se cheamă mobilă de stil, intrată în drepturi abia odată cu renaşterea florentină[1].
Această
mobilă de uz se află sub autoritatea arhitecturii, a cărui orientare
decorativă, spre deosebire de perioada imediat următoare, a goticului, este
restrânsă în mod vizibil la interiorul construcţiei. Acest lucru este favorabil
ornamentisticii de interior, însă nu se poate vorbi de o îmbogăţire tematică ci
mai degrabă de o sinteză în care modele şi tradiţii mai vechi sau influenţe
locale îşi găsesc locul: „Acest stil este o combinaţie de elemente romane şi
bizantine cu elemente originale populare din regiunile în care s-a dezvoltat.
Mobila acestui stil este sobră şi masivă, rigidă şi greoaie, influenţată de
arhitectură, cu puţine elemente decorative. Fără proporţii echilibrate şi
incomodă, mobila romanică cunoaşte o mai însemnată dezvoltare artistică abia în
perioada târzie a stilului.“[2]
Mai mult, apetenţa pentru nenatural şi ireal impune în decorul romanic ideea
mai presus de realitate, respectiv motivele livreşti mai presus de referinţele
pământeşti, ale existenţei concrete.
Făcând
o trecere în revistă a principalelor obiecte de mobilier romanic, paleta sa de
concepţie cuprinde: 1.) lada sau cufărul ca mobilă de bază a evului mediu din
care derivă 2.) banca cu spătar, scaunele şi taburetele, destul de rigide şi lipsite
de comoditate 3.) dulapul cu armături şi bufetul 4.) patul cu tăblii înalte pentru
izolarea frigului şi masa masivă. Cu o ornamentaţie minimală din fier forjat /
bătut şi cuie cu cap decorativ, mobilierul acesta cunoaşte ca principal
material de construcţie stejarul datorită rezistenţei sale, atât la implicaţia
mecanică cât şi la umezeală. Totodată, decoraţia sculptată în lemn include
motive geometrice din arta greco-romană, antrelacurile nordice fiind totuşi dintre
cele mai uzuale, motive vegetale precum frunze de acant, palmete sau flori cu
patru-opt petale, figuri omeneşti şi animaliere, arcade semicirculare preluate
direct din arhitectură, la care se adaugă în mod necesar benzile metalice şi
spiralele din fier pentru legarea obiectelor.
Având
în vedere că în această perioadă ia avânt arta fierului, anume prelucrarea
artistică a fierului, de care popoarele germanice se fac responsabile prin
migala cu care confecţionează balamale, mânere sau clanţe, arta lemnului se
îmbină armonios cu feroneria, profitând de pe urma perfecţionării ei atât în
susţinerea lemnului cât şi în înfrumuseţarea lui prin motive diverse,
geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Împreună cu pielea sau pânza pictată[3]
care uneori îmbracă lemnul mobilei, fierul are deopotrivă un rol protector şi
decorativ: „Ca şi formele arhitecturale, cele ale mobilierului exprimă necesităţile
impuse fie de utilizarea unui material, fie de un procedeu de construcţie“[4].
Astfel, fierul impune lemnului din calităţile sale de ritm, simetrie şi
armonie, pe care acesta din urmă le-ar putea rata datorită compoziţiei sale cu
nervuri şi tehnicii de prelucrare medievală bazată pe cioplitul cu barda, ce nu
permite o fineţe deosebită. În privinţa speciilor utilizate, pe lângă stejar şi
nuc, se mai folosesc şi conifere precum brad, molid sau pin.
Mobilierul
ca mărturie istorică a unui mediu interior şi, de ce nu, ca urmă antropologică
a caracterului uman, îşi dezvăluie funcţionalitatea în cadrul preocupărilor
legate de muncă şi odihnă: „Fiecare civilizaţie materială exprimă
totalitatea obiceiurilor contractate de societate. Întreaga producţie de
mobilier apărută de-a lungul istoriei, de la cele mai vechi mărturii ale
trecutului până astăzi, reflectă stadiul economic şi social, precum şi
obiceiurile timpului şi locului respectiv“[5].
În ceea ce priveşte mobilierul romanic, principiul funcţionalităţii reprezentat
de funcţia, structura şi forma mobilei, decide varietatea mobilei cuprinsă
între complexul monastic şi cel feudal. Pe lângă funcţionalitatea propriu-zisă,
în ambele variante ale stilului apare şi o funcţionalitate de rang, ecleziastic
sau nobiliar. Astfel, jilţurile romanice, fie ele episcopale sau senioriale,
poartă amprenta puterii stăpânului şi nu le găsim în orice casă medievală,
caracterizată îndeosebi prin modestia interiorului: „Ca mobilier, unul sau
două paturi comune, una sau două bănci, scăunele şi o ladă mare pentru veşminte
şi alimente constituiau toată amenajarea“[6].
Dozarea timpilor de muncă şi odihnă influenţează în mod cert numărul obiectelor
de mobilier, în cazul de faţă destul de redus şi lipsit de inventivitate.
În
rutina prestabilită a vieţii regăsim la un prim nivel de concepţie lada sau
cufărul întrucât e piesa cea mai curent utilizată ca mobilă de locuinţă sau ca
geamantan în călătorie. Datorită ridicării marilor proprietari de pământ în
secolul zece şi slăbirii puterii regale, călătoria e întreprinsă cu
regularitate în scopul încasării veniturilor asupra proprietăţilor. De
asemenea, un mare proprietar de pământ deţine mai multe reşedinţe sezoniere, de
vară şi de iarnă, iar mutarea dintr-un loc într-altul necesită această piesă
dublă, de mobilier şi de călătorie. Abia în secolul al XVII-lea, atrage atenţia
Nicolae Cucu, mobilele încetează să însoţească proprietarii în peregrinări,
casele rămânând mobilate şi în absenţa stăpânilor cu forme greoaie de mobilier,
de regulă fixate foarte bine de pereţi pentru a evita jaful.
Produse
în serie, prin imitaţie şi copiere, obiectele de depozitare şi păstrare a
întregii avuţii, urmau în mare măsură principiul conform căruia „În Evul
Mediu confortul era obţinut numai de la spaţiu iar frumosul era căutat în
arhitectura interiorului şi nu în mobilierul sau decorul său“[7].
Dând crezare acestui principiu, înţelegem funcţionalitatea dublă sau triplă a
mobilierului în romanic. De pildă, lăzile puteau ţine loc şi de masă sau
laviţă, iar unele scaune aveau încorporate sub şezut o cutie care se închidea
cu cheie.
Următorul
tip de mobilier, care intră în economia consumului de energie pe verticală şi
nevoia de şedere pe orizontală, este banca cu spătar, lungă şi în formă de ladă
datorită şezutului echivalent capacului de ladă. Derivat al cufărului, împreună
cu armoarul, scaunul e legat de profesia şi poziţia socială a deţinătorului. E
suficient de rememorat în acest sens scaunul egiptean posedat doar de faraon şi
ilustrând autocraţia, iar prin picioarele care imită cele mai temute animale
puterea însăşi a faraonului. Mai târziu, tronul va compensa simplitatea
scaunului, ajutat fiind şi de material. Două exemple ale artei bizantine
păstrate până azi ilustrează acest lucru, anume tronul de fildeş de secol VI al
arhiepiscopului Maximilian (546-552), unde lemnul e înlocuit cu fildeşul pentru
un plus de valoare şi pentru a face posibile basoreliefurile, şi tronul regelui
Dagobert I al francilor (632), unde scaunul pliant cu spătar e executat din
bronz aurit. Revenind la scaunul sau taburetul romanic, se cunosc două tipuri
în funcţie de tehnica de construcţie folosită „Primul tip are toate
elementele portante strunjite: picioarele din faţă, cele din spate, braţele şi
cadrul. Toţi montanţii se termină la partea superioară printr-o bilă turtită şi
au câteva crestături pe circumferinţă [...] Al doilea tip de scaun este cel din
scânduri asamblate în uluc şi montanţi (structură asemănătoare celei a lăzilor)“[8].
Chiar dacă aceste mobile de şedere sunt caracterizate prin rigiditate şi
greutate, nu sunt lipsite de o oarecare prestanţă şi proporţie, ţine să
sublinieze Marina Bucătaru.
O
altă piesă de mobilier, mai puţin recurentă, e dulapul, ce apare în Evul Mediu
la început în lăcaşurile religioase în vederea păstrării odăjdiilor, iar în
construcţia civilă se va regăsi doar în castelele sau reşedinţele autocraţilor
şi suitei lor. Dulapul efectiv de haine (armoarul) apare abia în perioada
târzie a stilului romanic şi se caracterizează printr-o construcţie simplă şi
rudimentară. De la dulapul cu armături la bufet nu e decât un pas, unde acesta
din urmă e înălţat pe picioare, cu rafturi sau nişe destinate păstrării şi
expunerii veselei.
Un dulap special din sala de mese e
destinat păstrării mâncărurilor şi băuturilor la vedere pentru a li se face
proba înainte de servire, dovadă că mobila reflectă obsesiile vremii. Însă nu
doar otrăvitul îi sperie pe medievali, grija pentru siguranţa proprie şi teama
de asasinat explică adosarea scaunelor de audienţă la zid şi înălţarea
exagerată a spătarului, ca un scut de protecţie pentru cel aşezat la masă, în
eventualitatea unui atac.
Perfect adaptate destinaţiei lor, formele
de mobilier specifice evului mediu mizează pe obiceiurile şi nevoile timpului
şi dau seama de concepţia vieţii bazate pe religie. Fie că e vorba de refectorium
sau de scriptorium, de mese sau de pupitre (cu varianta sa de privegher), mobilierul
monastic a avut un impact major asupra celui laic care nu de puţine ori s-a
inspirat din primul sau l-a adaptat necesităţilor sale.
Un ultim obiect de mobilier, de importanţă
egală cu scaunul, rămâne patul care în perioada târzie a stilului se va
transforma în pat cu baldachin. De cele mai multe ori înalt şi masiv, cu tăblii
la capete, la înalţii prelaţi şi marii seniori patul e totodată ornat cu
fildeş, corn sau metal, având baldachin, coloane şi arcade.
În familiile de ţărani sau slujitori patul
nu este un bun personal, ci e împărţit între doi, patru, până la şase persoane.
La fel se procedează şi la mese, fie ele dintre cele de mare soi, cu cuţitul
împărţit între doi-trei comeseni sau cu strachina cu toarte din care se mânca
pe rând de către doi comeseni. Furculiţa inexistentă, şeveţelele necunoscute,
faţa de masă o raritate şi aşa mai departe, toate dovedesc un nivel de trai
nepretenţios şi slab reprezentat de obiecte de decor. În acest context
mobilierul nu s-a putut dezvolta decât ca anexă a arhitecturii, cu atât mai
mult cu cât „După destrămarea Imperiului roman şi în urma expansiunii
popoarelor din răsăritul Europei, urmează o epocă ostilă mobilierului“[9],
iar continuitatea cu formele clasice greceşti şi romane este ruptă prin
intervenţia influenţelor orientale sau nordice.
Descrierea
unui stil de mobilier, din care s-a păstrat foarte puţin, nu poate oferi decât
o imagine incompletă a ceea ce a fost mobila în romanic, ca formă, proporţie,
ornament, structură sau mesaj iconologic. Cu toate că mobilierul reflectă
istoria şi epoca prin informaţia culturală înglobată în morfologia şi
stilistica sa, refacerea acestui bagaj cultural (în lipsa mobilierului) depinde
de recunoaşterea mai multor straturi stilistice în aceeaşi măsură în care
reabilitarea monumentelor istorice depinde de decantarea imaginii iniţiale şi
de conştientizarea transformărilor şi adăugirilor ulterioare. Reactualizată în
funcţie de registrul ornamental prezent în sculptură şi pictură, dar mai ales
în funcţie de arhitectura romanică, civilizaţia locuirii în romanic are la bază
o artă ornamentală care aglutinează mai multe surse, fără a urmări unicatul în
concepţie. În plus constrângerile marcate de proprietăţile materialului
utilizat şi de proprietăţile uneltelor destul de rudimentare dau măsura
concepţiei.
Stilul
de viaţă şi obiceiurile vremii reprezintă, de asemenea, un factor hotărâtor în
construcţia de mobilier: „austeritatea interiorului este revelatoare pentru
caracterul mohorât şi, în general, pentru lipsa de confort material a vieţii în
Evul Mediu“[10]. De
la ţăranul Evului Mediu timpuriu, care era dulgher şi tâmplar pentru propriul
uz, trecând la meşteşugarul ambulant din perioada carolingiană şi ajungând la
meşterul profesionist din breasla artelor minore de la sfârşitul secolului
XIII, creaţia de mobilier traversează ameliorarea standardelor de calitate şi
poartă amprenta orizontului de cunoaştere al creatorului. Politica culturală a
breslelor axată pe competivitate va condiţiona, aşadar, apariţia mobilierului
artistic sau de stil în timpul Renaşterii.
Bibliografie
1.
Fabricarea mobilei artistice şi a elementelor
decorative pentru mobilier. Ing. Romeo Ţăranu, Ing. Florin Cristescu, Gheorghe Ţăranu. Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1976, 366 p.
2.
Marina Bucătaru: Stiluri şi ornamente la
mobilier. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, 224 p.
3.
Marina Cionca: Renaşterea florentină. Arte •
Interioare • Mobilier. Ed. Risoprint, Cluj, 2005, 298 p.
4.
Marina Cionca: Stiluri şi ornamente la
mobilier. Renaşterea italiană. Ed. Universităţii Transilvania, Braşov,
2004, 120 p.
5.
Medieval Furniture – A class offered at Pennsic
XXX by Master Sir Stanford of Sheffield August 2001ce. Stanley D. Hunter, all right reserved,
2001, 40 p. (http://www.die-familia.de/Neues_Haus/sammler/Furniture_class.pdf)
6.
Nicolae Cucu: Mobilierul locuinţei. Tradiţie şi
modernitate. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, 84 p.
7. Stil – Istoria
mobilierului: Caiet de studii nr. 2/ relevee de mobilier. Coord. de profesor dr. arh. Muradin
Katalin & lector dr. arh. Dorina Vlad. Format electronic BCU, 363 p.
[1] Cercetătoarea de ebenistică renascentistă
Marina Cionca identifică în Quattrocento creşterea atenţiei acordată decorării
şi mobilării ambianţei domestice cu obiecte de mare rafinament artistic.
[3] Bucătaru, Marina: Stiluri şi ornamente
la mobilier, p. 201: „Unele mobile din stilul romanic erau pictate: fie
că se picta direct lemnul, fie învelişul din piele sau din pânză. Se folosea
pentru acoperire pielea de cal sau de măgar, lipită prin intermediul unui strat
de adeziv pe lemn, având astfel avantajul de a asigura etanşeitatea mobilei şi
protecţia ei contra zgârâierii la montarea armăturilor“.
[4] Cucu, Nicolae: Mobilierul locuinţei.
Tradiţie şi modernitate, p. 11
[5] Ibidem, p. 3
No comments:
Post a Comment