Grădina barocă din Transilvania
Introducere
Din
punct de vedere cultural grădina apare înregistrată fie în creaţia unui
arhitect, geometru sau pictor, fie în planurile unui grădinar profesionalizat. Funcţia
ei de bun cultural sau operă de artă se afirmă simptomatic pe fondul
transformării culturii în civilizaţie şi a punerii în discuţie de către
teoreticieni a categoriei frumosului natural. Deopotrivă deschisă către
peisajul exterior şi închisă între ziduri de verdeaţă sau pietre, grădina poate
fi definită atât în funcţie de stilurile estetice specifice istoriei artei (antică,
renascentistă, clasică sau barocă), cât şi în funcţie de stilurile ei
particulare (arhitecturală / geometrică[1]
sau peisagistă / picturală[2])
şi nu în ultimul rând în funcţie de spaţiul de geneză (occidentală sau
orientală).
Obiect
al cercetărilor mitologiei, etnografiei, arheologiei, istoriei religiilor şi
civilizaţiilor, arta grădinii cunoaşte diferenţieri majore doar la nivelul
combinatoricii, realizată în dependenţa spaţiului şi finalităţii ei proprii. În
calitate de artă interpretativă, unde viitorul grădinar specializat e un soi de
regizor care „montează un decor ce dispare după un spectacol teatral“[3],
grădina nu se supune decât rotaţiei anotimpurilor, ieşind ca gen de sub
imperiul arhitecturii din perioada Renaşterii şi devenind o prelungire a ei în
decursul Barocului, iar în mod absolut explicabil în secolul al XVIII-lea, în
plină expansiune a grădinii peisagiste, Kant o va considera o formă a picturii
integrând-o în categoria artelor plastice.
Regăsindu-se
în unitatea structurală palat–grădină–peisaj, grădina barocă va fi determinată
în întregul ei de dispunerea şi dezvoltarea castelului în relaţie cu domeniul
deţinut. În spaţiul transilvănean, dar şi în Ungaria şi Ţările Române, se
încetăţeneşte ceea ce se cheamă în istoria grădinilor europene, grădina mixtă
– caracterizată prin coexistenţa elementelor arhitectonic-geometrice cu cele
peisagere, orientale şi occidentale, antice si romantice, într-un cuvânt grădina
de sorginte barocă. În acelaşi context se face diferenţierea
compoziţională dintre grădină şi parc: „Sub influenţa austriacă, în
Transilvania încep să apară castelele înconjurate de grădini ce se extindeau în
parcuri, pe suprafeţe considerabile. Şi aici, treptat, grădina se desparte de
parc, ea fiind partea în stil arhitectonico-geometric amenajată de obicei
aproape de clădire“[4].
Începând cu secolul al XVIII-lea, iau naştere noile parcuri ale castelelor din
Avrig (judeţul Sibiu), din Bonţida (judeţul Cluj) şi din Gorneşti (judeţul
Mureş). Aceste grădini-parcuri cunosc mai multe etape de realizări şi
transformări succesive. În totalitatea lor, ele amintesc de parcurile franceze,
în baza legăturilor cu Viena şi Budapesta, dar şi de cele peisagere pe fondul răspândirii
romantismului în Europa.
Grădina Palatului de vară Brukenthal din Avrig
Guvernator
al Transilvaniei între 1777-1787 şi consilier al împărătesei Maria Tereza,
Samuel von Brukenthal (1721-1803) îşi extinde proprietatea pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea şi pe pământul localităţii Avrig, de lângă Sibiu. După
cucerirea Transilvaniei de către austrieci, Avrigul a suferit schimbări
profunde[5],
printre care se numără şi ridicarea unui castel pe teritoriul său, după modelul
Palatului Schönbrunn din Viena, cu menţiunea că cel din urmă avea să
funcţioneze ca reşedinţă imperială, pe când cel de faţă avea să fie conceput ca
un import făcut de un nobil ce încerca să imite curtea vieneză: „Avrigul a
devenit localitatea de cantonare a generalului austriac [Adolf von] Buccow,
constructorul palatului baroc definitivat în 1774“[6].
Început în 1762, cu doi ani înainte de moartea generalului Buccow, viitorul
palat de vară de la Avrig va intra în posesia lui Brukenthal în 1768, acesta
urmând să continue contrucţia.
De-a
lungul timpului, castelul a cunoscut mai mulţi proprietari, fiind deopotrivă
reşedinţă, casă de odihnă şi spital de campanie. Din 1793 este cedat germanului
Voll, apoi intră în proprietatea băncii sibiene Sparkasse şi e cumpărat de Emil
Poursche, proprietarul Sticlăriei din Avrig. În 1912 biserica evanghelică din
Sibiu devine proprietara castelului, folosindu-l drept casă de odihnă pentru
membrii comunităţii germane, iar din 1944 intră în proprietatea statului român,
preluat fiind de Ministerul Sănătăţii, unde în cel de-al doilea război mondial
a funcţionat un spital militar.
Realizat
în stil baroc târziu, castelul de la Avrig împreună cu parcul amenajat în 1776 după
modelul grădinilor vieneze alcătuiesc un ansamblu arhitectural reprezentativ
pentru această regiune a ţării cu relevanţă istorică şi turistică
incontestabilă: „Întins până la lunca Oltului, cu terase, scări de piatră,
bazine cu apă, pârâu cu cascade, alei cu specii rare de arbori şi arbuşti,
parcul palatului este astăzi singurul parc de castel păstrat în forma sa
originară la noi în ţară“[7].
De asemenea, e interesant de notat că în pofida climei mai aspre din Avrig, specii
mediteraneene de arbuşti au reuşit să supravieţuiască oferind privitorului de
azi vestigiile vegetaţiei de atunci.
În
ceea ce priveşte planul palatului, putem vorbi de un corp central (palatul
efectiv) cu portal în stil baroc, încadrat de două aripi de clădiri mai mici,
de o parte casa oaspeţilor şi de alta anexele gospodăreşti; o fântână arteziană
realizată în 1771 după planurile celebrului arhitect german Johann Eberhard
Blaumann (1733-1786); canal şi partere geometrice înconjurate cu carpen tuns,
sere, aleea de thuya şi plantaţii de molid. Întrucât arhiva familiei Brukenthal
a fost distrusă în cursul mişcării revoluţionare din 1848, planurile iniţiale
ale palatului nu au fost găsite. Cert este că pe lângă asemănarea cu
Schönbrunn, criticii de artă au descoperit o puternică asemănare cu parcul
Laxenburg de lângă Viena.
Regăsibilă
în curtea de onoare, între palat şi cele două corpuri laterale, grădina
dezvăluie partere de flori şi borduri din vegetaţie tunsă. Mai jos, în spatele
treptelor de coborâre, se află bazinul de formă tipic barocă, cu jocuri de apă.
Nu întâmplător, autoarea volumului dedicat artei grădinii din toate timpurile
până în secolul XX, Viorica S. Constantinescu, va remarca că „Acolo unde
este multă apă, barocul se instalează de la sine, pentru că apă înseamnă
mişcare, multiplicare, dedublare, iluzie“[8].
La Avrig, apa prin albastrul ei clar, împreună cu bordura albă neregulată,
creează contrast cu vegetaţia verde geometrizată dimprejur. La fel, peste
stilul geometric francez se suprapune cel mixt de secol XVIII, unde lunca
înconjurătoare devine parc peisager cu alei şerpuite, plante exotice, poteci
ascunse şi pajişti. Astfel, cele două părţi realizate succesiv dau seama de
modificările şi îmbunătăţirile realizate de baronul Brukenthal: „La
sfârşitul secolului, moda parcurilor franceze cedează locul noului curent
romantic, care vine din îndepărtatele plaiuri ale Angliei, o dată cu tinerii
nobili trimişi acolo la învăţătură sau amuzament. Baronul Brukenthal, ca unul
din vârfurile nobilimii transilvănene, probabil că a fost unul din cei dintâi
ce şi-a început transformarea parcului în stilul peisager“[9].
Totuşi, azi, urmele fasonării geometrice sunt încă vizibile, iar canalul de apă
dintre taluz (teren în pantă) şi planul luncii este trasat riguros,
asemuindu-se cu canalele din marile parcuri ale Franţei de secol XVII-XVIII. Ca
accent intermediar pe panta de coborâre spre lunca ce se întinde mai departe,
bazinul nu face decât să completeze stilul romantic-peisager în ciuda
caracterului său baroc. Orişicum, aceeaşi autoare amintită mai sus,
referindu-se la grădinile în secolul romantic, conchide că „Grădinile au
fost întotdeauna romantice pentru că ele implică ideea de nostalgie, de
refugiu, de întoarcere în trecut. «Revoluţia romantică» avea loc în arta
grădinii într-o vreme în care cultura europeană se afla în preromantism“[10].
E firesc, aşadar, ca Avrigul aflându-se aproape de Sibiu – capitala
Transilvaniei din acea vreme, să fie racordat la ultimele noutăţi europene în
materie de artă a grădinăritului.
Grădina castelului Bánffy din Bonţida
Un
alt castel în care un nobil s-a străduit să copieze curtea imperială, Castelul Bánffy
de la Bonţida creşte renumele localităţii, a comitatului Dăbâca şi a
Principatului Transilvaniei. La începutul secolului al XVII-lea, domeniul se
afla în stăpânirea lui Bánffy Mihály, fiul prefectului comitatului Doboka şi
tatăl lui Bánffy Dénes (1630-1674), nepotul care va deveni la rândul lui
prefect al comitatului (şi al oraşului Cluj), cât şi consilier al lui Apaffy
Mihály I, principe al Transilvaniei între 1661 şi 1690. Acestui moştenitor i se
datorează reconstruirea castelului medieval în decurs de douăzeci şi cinci de
ani până în anul 1675, la un an după decapitarea sa prin sentinţa semnată de
Apaffy din invidie.
Odată
cu anul morţii prefectului Bánffy Dénes, arhiva de la Bonţida, ţinută între
secolele XIV-XVII, a fost distrusă de secuii răsculaţi deopotrivă cu incendierea
şi prădarea castelului nou construit şi mobilat cu destul de multă pompă şi
lux. Se ştie că în secolul al XVII-lea în Transilvania şi Ungaria reînviase
tipul de cetate cu patru bastioane la colţuri, iar Bonţida nu făcea excepţie.
Din această pricină stilul renaissance ardelenesc este greu de desluşit, cu
excepţia închiderii triunghiulare a ferestrelor, la care mai târziu se vor adăuga
elemente ale stilului baroc-rococo, empiric şi romantic. Cât priveşte planul
parcului, acesta aparţine arhitectului Johan Christian Erras din Marchegg şi
urmează liniile stilului franco-baroc.
Prin
valul de simpatie trezit de fiul unui martir, împăratul austriac Leopold I
(1640-1705) îl favorizează pe Bánffy György care îşi recapătă posesiunile
confiscate, devine guvernator al Transilvaniei şi în 1696 primeşte titlul de gróf
(conte). Un alt urmaş al lui György, purtând tot numele de Dénes (1723-1780),
va fi consilierul intim al împărătesei Maria Tereza, asemeni lui Brukenthal, şi
intendentul grajdurilor imperiale vieneze, de unde ambiţia de a construi la
Bonţida un grajd nou şi un hipodrom: „La acest castel renaissance cu patru
bastioane în colţuri se ataşează plăcut o curte imensă cu flori, care cu poarta
sa ornamentată admirabil, cu porţile hipodromului şi a grajdului de o frumuseţe
rară şi apoi galeria de sculpturi înşirate pe atică, împrumută un cadru
principiar adevărat şi astfel bastioanele belicoase sunt atenuate de pompa
laică a rococoului“[11].
Aerul de monumentalitate transpare în mod clar din curtea în formă de potcoavă,
dar Bánffy Dénes nu se limitează doar la finisarea exteriorului, ci acţionează
şi în vederea refacerii interiorului castelului, de la înlocuirea scării
principale la mobilier. Ceea ce e în egală măsură semnificativ pentru interesul
nostru e că acesta „s-a preocupat de aplicarea unui proiect de bază privind
modelarea parcului din jurul castelului, care prin întinderea lui, circa 400 de
jugăre [jugere], era unic în Ardeal. Parcul s-a înălţat pompos cu o
frumuseţe miraculoasă prin flora sa luxuriantă“[12].
În consonanţă cu arta parcurilor din secolul al XVIII-lea, acesta purta
amprenta barocului atât ca parte întegrantă, cât şi ca podoabă a castelului în
stil baroc. Asemănător Versailles-ului, nu degeaba va fi numit Versailles-ul
transilvănean, parcul francez de stil mare de la Bonţida avea menirea să
vrăjească vizitatorii, de la cei mai umili până la cei de rang înalt, Dénes dovedindu-se
un amfitrion de prima mână.
Din
punct de vedere planimetric, la vest se afla o grădină de fazani, de unde
porneau trei alei cu tei precum razele soarelui, orientate spre infinit şi
unite printr-un pod, pe unde pleca o a patra alee cu castani spre nord. La
sud-est erau amplasate sere, iar la sud-vest în mod previzibil se afla o cabană
de vânătoare şi grote. Conform proiectului lui Roschkoschnik, existenţa
parcului de vânat în stil francez, străbătut de un canal al Someşului Mic, se confirmă
a doua oară după cel mai vechi plan elaborat de Erras.
După
ce în secolul al XVIII-lea castelul şi parcul formează un întreg tot mai
unitar, transformând în mod vizibil visul în realitate, în secolul al XIX-lea
influenţa parcului englez[13]
prinde şi acolo, iar fiul lui Dénes, un alt György, va muta centrul de interes
la Cluj construind, spre disperarea tatălui, un palat baroc strălucitor după
planurile lui Blaumann. Bánffy György e numit guvernator al Transilvaniei între
1787-1822 şi în 1790 mută capitala Transilvaniei de la Sibiu la Cluj. În
ultimii ani de viaţă, tatăl său Dénes insistă să se construiască la Bonţida o
nouă seră de flori, opunându-se în felul acesta construirii palatului la Cluj
care costa o avere. Cu multe poticniri, construirea serei, după planurile
aceluiaşi Blaumann, începe în 1776 şi se termină în 1783. Plantele care o
populau sunt aduse din mai multe colţuri ale lumii, prin urmare nu e importantă
doar ca prezenţă istorică, ci şi ca consistenţă florală. Călătorul Hodor Károly
consemna în 1836 că la Bonţida nu lipseşte nimic din flora parcului, găsindu-se
aici inclusiv un salcâm din Siberia. Vizitatorii curioşi se puteau delecta, de
asemenea, cu mulţi arbori de stejar, o instalaţie de conservare a fructelor şi
un cadran solar plasat pe deal între flori.
Reprezentativă
pentru istoria parcurilor transilvănene, evoluţia parcului de la Bonţida trece
prin cele două faze caracteristice: stilul francez recognoscibil prin gloriete
(pavilioane mici de odihnă), obeliscuri, fântâni arteziene şi statui, şi stilul
peisager ce aduce grote, ruine, pavilioane de vânătoare în stil rustic, morminte
şi peluze romantice cu pini izolaţi în mijlocul lor. Trecerea este marcată de
planul lui László János din 1831 şi lucrările făcute ulterior de Herman Samuel prin
care parcul primeşte alei sinuoase, iar vegetaţia nu mai e tunsă ori dispusă
geometric în aliniamente. Mai mult, un braţ al Mureşului, ce străbate parcul, conferă
un plus de bogăţie peisajului: „Mai ales datorită variatelor forme ce le
capătă pe parcurs – când cu albie îngustă şi cu apă clocotitoare, când
lărgindu-se aproape ca un lac cu apa ca oglinda – râul constituie mereu prilej
de bună expunere a sălciilor, arinilor şi altor arbori şi arbuşti cărora le
place apa“[14]. Creând
cascade naturale sau trecând prin pajişti liniştite cu sălcii, printre arini ce
se reflectau în apa râului, fie ascunzându-l, fie descoperindu-l, acest braţ al
Mureşului intra în structura parcului şi îi asigura atât aspectul romantic, cât
şi orchestraţia barocă bazată pe oglindirea ambiguă a naturii.
Grădina castelului Teleky din Gorneşti
Un
ultim exemplu elocvent de grădină barocă, cu o varietate de esenţe, forme şi
tonuri de vegetaţie, este cel oferit de Parcul Castelului Teleky, de pe lunca
Mureşului. În acest caz, planurile şi lucrările sunt realizate de un grădinar
de la Apalina, judeţul Mureş. Elementele constitutive urmează stilul francez, având
azi în ansamblul lor un aspect preponderent peisager. Ceea ce e interesant de
urmărit, e că încă din prima parte a lucrărilor (1789-1792), în ciuda stilului
francez cu partere înflorite, apa de aici avea un traseu sinuos, iar parterele
nu prezentau o simetrie rigidă, nemaivorbind de faptul că decorativul era
tratat în stil popular autohton. După instaurarea caracterului peisager
(1859-1860), grădina e decorată în stil clasic cu patru statui, care de fapt
fac parte dintr-un grup de şase, realizate în atelierul sculptorului Martineli
în 1875, ce lucra la Budapesta. Astfel, în planul parcului pe lângă castel,
parter cu „broderii“, pod şi şanţ cu apă, apar patru statui pe marginea terasei
spre parc aparţinând lui Venus, Neptun, Pan şi Junona (celelalte două le
reprezintă pe Ceres şi Bacchus, iar alţi autori contrazic dispunerea de mai sus
identificând în Pan pe Bacchus şi în Venus pe Ceres).
Romantismul
definitoriu al acestui parc e punctat, pe de-o parte, de diversitatea
vegetaţiei (arţar acer, sălcii şi mesteacăn pletos, viţă sălbatică, tufe de
trandafiri agăţători, stejari piramidali, arbuşti floriferi ş.a.), şi pe de
alta de către lac: „Lacul alimentat de Mureş, insula de pe lac, podeţele din
trunchiuri de mesteacăn, sălciile care se oglindesc în canal şi lac conferă
parcului o notă romantică“[15].
În sfârşit, multe din observaţiile privind vegetaţia parcului Teleky sunt
susţinute de gravuri de secol XIX care pun în lumină caracterul romantic al
compoziţiei, folosirea repetată a accentelor verticale (v. stejarii piramidali
cu silueta lor nedeformabilă) şi a plantaţiilor cu aspect variat.
Concluzii
Încadrate
în rândul grădinilor istorice transilvănene ce au fost clasate drept monumente
istorice de importanţă naţională, cărora nu întâmplător li s-a dedicat şi o
teză de doctorat[16]
în anul 2011, susţinută la Cluj sub îndrumarea profesorului Nicolae Sabău, cele
trei grădini supuse discuţiei reprezintă un etalon baroc, de extracţie
clasic-franceză, pe care s-au suprapus de-a lungul timpului elemente peisagere
de ordin romantic, dând naştere la ceea ce se va chema după secolul al XIX-lea gradina
de tip mixt.
Cu toate că încă din Renaştere[17]
grădina arhitectonică era un semn al mândriei proprietarului, fiind considerată
un obiect de artă desăvârşit şi un microcosmos ce se prezintă pe sine ca model
de natură, calitatea ei estetică, chiar dacă este recunoscută în contemplaţie,
abia din secolul al XVIII-lea e transcrisă şi atestată la nivel teoretic prin
scrierile lui Kant, Fr. Schiller, Hegel, A. W. Schlegel sau Shopenhauer. Concomitent,
grădina devine un loc de expunere, un muzeu în aer liber, unde prezenţa
sculpturii ocupă un loc privilegiat. Cel mai adesea, succesiunea anotimpurilor
îi impune grădinii o existenţă efemeră, unde doar sculpturile şi vegetaţia
veşnic identică cu sine îi garantează continuitatea. De altfel, metafora
grădinii-teatru e cât se poate de persistentă cu precădere în definirea
grădinii baroce ca teatru al naturii şi ca iluzie susţinută până la venirea
iernii.
În
descrierile şi analizele lor, grădinile de la Avrig, Bonţida şi Gorneşti, fac
dovada unei arte totale, aşa cum o defineşte profesorul ieşean de estetică
Viorica S. Constantinescu: „Grădina barocă are o expresă tendinţă cumulativă.
Artele nu au fost poate niciodată mai aproape de acel «ars una» (arta e una) ca
în grădina barocă, unde se interferează structural pentru alcătuirea unui tot“[18].
În plus, toate transformările pe care le identifică aceasta în trecerea de la
grădina renascentistă la cea barocă, le putem identifica şi noi în cazul celor
trei grădini: de la amploarea şi expansiunea decorativului ca atare,
intruziunea elementului exotic prin floră, folosirea obsesivă a temei apei, la
multiplicarea planurilor prin terasare şi înlocuirea liniei drepte cu linia
curbă, de compoziţie spiralată.
Bibliografie
1.
Assunto, Rosario: Scrieri despre artă.
Volumul I: Filosofia grădinii şi filosofia în grădină. Eseuri despre teoria şi
istoria esteticii. Trad. de Olga Mărculescu. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988
2.
Avrig: poartă deschisă spre lume. Coord. de David Emil, Toma Laurenţiu.
Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2007
3.
Constantinescu, Viorica S.: Arta grădinii.
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992
4.
Loşonţi, Aurel: Trecut şi prezent despre Bonţida
(Studiu monografic). Ed. U.T. Pres, Cluj-Napoca, 2001
5.
Marcus, Rică: Parcuri şi grădini în România.
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957
6.
Milea, Andreea Paraschiva: Grădini istorice în
Transilvania (teză de doctorat). Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de
Istorie şi Filosofie, Cluj-Napoca, 2011
[1] Rosario Assunto, Scrieri despre artă,
Volumul I: Filosofia grădinii şi filosofia în grădină, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1988, p. 11: „A fost modelată cu foarfecele artei grădinăritului...“
[2] Ibidem: „plantele cresc libere...“
[4] Ibidem, p. 271
[5] De altfel, avântul construcţiilor s-a
pornit în întreaga Transilvanie la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea ca urmare a acestei victorii, moda Renaşterii fiind
înlocuită treptat cu arhitectura barocă specifică Vienei, înconjurate de
grădini luxoase, din vremea Mariei Tereza.
[7] Ibidem, p. 57
[12] Ibidem, p. 132
[13] Ibid., p. 137: „Parcul englez a
rupt concepţia formelor geometrice dictate de gustul francez, a şters dominaţia
căilor drepte ale aleilor plasate în formă de raze şi în locul lor se
pretindeau arbori şi buşteni crescuţi liberi şi cu alei întortocheate“.
[14] Rică Marcus, Parcuri
şi grădini în România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p. 22
[16] Andreea Paraschiva Milea, Grădini istorice în
Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Cluj-Napoca, 2011
[17] În acest sens, grădina lui Lorenzo
Magnificul e cât se poate de grăitoare, aducând împreună platonismul şi
creştinismul (neoplatonismul renascentist), într-o similitudine frapantă cu
„grădina filosofică“ a anticilor.
No comments:
Post a Comment