Arbitrarietate și pseudocomunicare în Conu Leonida față cu reacțiunea
Spaţiul
comunicării se deschide la Ion Luca Caragiale (1852-1912) sub forma
artificialului, a clişeului şi a redundanţei, astfel încât ceea ce se prezintă
a fi comunicare, implicând desigur şi sensul de comuniune interumană, nu
constituie decât terenul minat în care autorul încarcă toate formele
derizoriului suprapuse celor mai subtile sau mai eruptive forme ale ironiei.
Personajul său – biped preţios, exhibă întregul arsenal de „giuvaiericale“
preluate sau apropriate ilicit şi necorespunzător din abundentul flux de
pseudocivilizaţie şi pseudocultură al vremii, oferind o exemplară anamorfoză a
umanului, răstălmăcit şi schimonosit prin straşnicele lupte ale nimicului. În
actantul conu Leonida, Caragiale plămădeşte aluatul unui orizont precar, slăbit
şi ameninţat de ipohondrii, ce se evocă pe sine exclamativ marele propunător şi
instaurator de adevăruri, el – tocmai efigia tagmei leonine în faţa mult prea
neştiutoarei sale soţii, Efimiţa.
Artist al
augmentării şi diminuării dejucate, farsate (v. grandomania soţului şi umilinţa
soţiei), dramaturgul creează un cuplu clar decalat şi incongruent la nivel de
comunicare şi comuniune, uzând de acelaşi principiu al exagerării, dar validând
cu fiecare personaj în parte aceleaşi rudimente de fiinţare prin prisma
exprimării umane. Punctul demascant e atins abia în Scena III când se produce
infestarea reciprocă, unde Efimiţa spune: Bătălie
la toartă... pistoale, puşti, tunuri... ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit
din somn!, iar Leonida completează: ştii
cum eşti dumneata nevricoasă...[1],
astfel încât un personaj devine ecoul, simpla reiterare a celuilalt precum
într-un joc de suprapunere şi identificare – în care replica se verbalizează prin
adaptare la situaţie şi dincolo de sine, de propria gândire – dovadă că fiinţa
umană este o incurabilă cleptomană de figuri, de expresii, de limbaje care o
îmbracă şi o dezbracă simultan, un pământ fertil în a cărei „cultură“ se varsă
tot şi se neutralizează tot, un punct mort de migraţie a elementelor
discontinue.
Universul
caragialesc se validează ca atare prin acţiunea iluziei – elementul care pune
în mişcare şi susţine această umanitate periferică, pleiada de „oameni mici“,
ce se vrea uzurpatoarea poziţiei cosmocentrice. Evident, o astfel de impostură
nu se poate manifesta decât rizibil: trogloditul ce-şi abandonează peştera
pentru a ilustra complexul şi tranzitoriul spectacol al lumii moderne în drumul
spre capitalism prin propriul său spectacol existenţial – un spectacol total
eşuat prin contactul brutal dintre ignoranţă şi excedentul informaţional,
dintre neputinţă şi mersul neîntrerupt al istoriei. Fiinţa umană este răzbită,
hipersensibilizată şi alienată, iar mijloacele sale de exprimare rămân rudimentare,
oscilante (chiar false), ineficace la procesualitatea socială şi politică. Conu
Leonida e suspendat în zona închisă a unei comunicări prelogice, cuvântul său
constituie spaţiul dezarticulat, tensionat şi sterp, de zbatere a
prefabricatelor, a influenţelor imediate. Fie că e vorba de presa ingurgitată
aprioric sau de îmbrăţişarea evenimentelor istorice prezente, personajul e
dezechilibrat şi pus în incapacitatea de a crea sens şi de a percepe firesc
lucrurile: Steaguri, muzici, chiote,
tămbălău, lucru mare, şi lume, lume... de-ţi venea ameţeala nu altceva. În
acest caz enumeraţia reprezintă figura precarităţii şi infirmităţii limbajului.
De asemenea, prin existenţa în „folclorul“ vremii a unor instanţe
revoluţionare, embleme facil apropriate, precum Garibaldi, se poate completa
exemplificarea, întrucât şi acestea sunt înţelese sub primatul fascinaţiei şi
sacralizării.
Imposibilitatea
exprimării de sine sau a transcrierii realului în planul verbalului induce
abstractizarea şi impersonalizarea limbajului prin apelative de genul: domnule, soro, frate, dar şi
retoricizarea şi ambiguizarea lui imediată: să
zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum; păţeam
alte alea...; un ce profit; un ce de politică; azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut. Folosirea
insistentă a negaţiei şi a pronumelor nehotărâte marchează pe de-o parte
neputinţa şi fluctuaţia limbajului, şi instaurează pe de alta scăderea lui
totală, redundanţa prin truisme ori forme pleonastice: ţiu minte ca acuma; de
hatârul lui, sunt în stare, trei zile de-a rândul, să nu mănânce şi să nu bea,
dacă n-or avea ce; dreptul e sfânt:
republica este garanţiunea tuturor drepturilor; se face şi lege de murături... adicătele că nimeni să nu mai aibă drept
să-şi plătească datoriile.
Un
adevărat maestru al contradicţiei şi al paradoxului, Caragiale consfinţeşte
prin replicile personajelor sale efecte hilare, ca de exemplu: Când aude de libertate, sare şi dumneaei
răposata din pat... că era republicană!, prin urmare o degringoladă
lingvistică sui generis în literatura
română, trădând o arbitrarietate nesoluţionabilă, o manipulare pernicioasă a
sensului în favoarea unui limbaj sentenţios, opac şi nefondat pe reflecţie: Treaba statului, domnule, el ce grije are?
pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la
vreme... sau Naţiune, fii deşteaptă!.
Statul şi naţiunea sunt ambele noţiuni abstracte, sub cupola cărora se vrea
ocrotit personajul, prea slab receptor de real. Jonglând cu sloganul, conu
Leonida devine el însuşi un amestec bizar de slogane, de „adevăruri absolute“
cultivate sub amprenta cercului strâmt în care se învârte. Toate reziduurile
expresive derivă din acest orizont marginal, ce le reabsoarbe angajându-le în
teoretizări sterile, speculaţii abstracte imbatabile, mostre unicat de
iraţional: nu ştii dumneata că n-are
nimeni voie să descarce focuri în oraş? E ordin de la poliţie...; Câtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să
stea să facă revoluţie?; Unde mi-e
gazeta? că dacă o fi să fie revoluţie, trebuie să spuie la «Ultime ştiri».
Complexul
verbal vădeşte, aşadar, în comedia caragialescă un moment de criză majoră:
pierderea iremediabilă a logosului, o regresie dinspre starea de graţie a
cuvântului primordial existent prin conţinut înspre cuvântul-ambalaj, expresie
a vidului. Jalnica lui căutare şi regăsire pentru a reinstaura supremaţia
fiinţei umane prin discurs se materializează în adevărate spectacole
lingvistice ce deconspiră folosirea
cuvintelor golite de sensul lor iniţial: a crea sens însemnând în genere a comunica,
iar cuvântul constituind liantul viabil dintre fiinţe. Mai mult, atomizarea
societăţii şi a vieţii sociale, comunicarea redusă şi închisă în celule, în
grupuri de indivizi ce funcţionează pe baza aceloraşi conveţii, implică ideea
de duplicitate, de simulacru de comunicare, de dezindividualizare şi
subversiune a limbajului. În cadrul piesei, descoperirea acestei invalidităţi
lingvistice se realizează doar subtextual prin ironia auctorială topită în
prestaţia personajului feminin, Efimiţa – aparent minimalizată, incapabilă de
subtilităţi şi luminată doar de prezenţa personajului masculin atotştiutor: Ei! cum le spui dumneata, să tot stai
s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. Pe de altă parte, la un
nivel pur textual se sugerează că boala limbajului ce degenerează în
pseudolimbaj e prolifică şi eclipsantă, trădând încă o dată neputinţa
personajelor de a se regăsi ca fiinţe în cuvinte, cuvinte care îşi anulează până şi funcţia instrumentală, valorificând-o
doar pe cea absurdă. Plasate în planul incontrolului şi decrepitudinii
cognitive, din posibile reverberaţii ale sinelui decad în reverberaţii ale
nimicului, ale nefiinţei, limba lui
Caragiale fiind prin excelenţă scumpul lăcaş al acestei nefiinţe.
Pe acest
teren al vacuităţii, pregătit magistral de Caragiale, sălăşluieşte liberă şi
dezinvoltă specia de umor negru ce devoră lent şi pasiv personajul – aprig
colportor de locuri comune şi clişee, care la rândul lui îşi joacă melodrama
tenebroasă prin apelul la două extreme, punctate de Cornel Regman în volumul Întâlniri cu clasicii, capitolul
Caragialeştii, şi anume improvizaţia şi
şablonul (1998: 134). Fiinţa se
improvizează pe sine şi se demască la modul grotesc şi maşinal, îşi trăieşte
deopotrivă accidentalul, cât şi repetabilitatea, devine un tot circular,
impersonal şi transmisibil. Unicitatea, respectiv noul, nu se manifestă decât
prin combinarea „altor“ nuanţe ale aceluiaşi imobilism cerebral ce arde nemilos
din suita de pigmei a lui Caragiale.
Sub o altă
oglindă interpretativă, materialul Leonida se coace sub marca omului-kitsch,
surprinsă de Ştefan Cazimir în I. L.
Caragiale faţă cu kitschul după cum urmează: definiţia omului-kitsch se construieşte ca un inventar de absenţe:
lipsă de personalitate, lipsă de relief, lipsă de consecvenţă, lipsă de
caracter..., iar gândirea
omului-kitsch ascultă de principiul logicii reductive, care limitează totul la
relaţia cauză-efect şi eşuează în tautologie (2012: 13). Această
reducţie-neantizare se regăseşte plenar la nivelul limbajului – figurat de o unică şi ireversibilă viziune deformatoare,
toridă, caricaturală până la stâlcire, ce se abate ca o molimă peste o lume
surprinsă în plină domesticitate (Regman, 1998: 137).
Spiritul
febril, pe care îl încarnează textual Caragiale, se încarcă şi se revarsă
progresiv printr-o teribilă stilizare a realităţii, pentru că realitatea sau
lumea dată îmbracă rolul central în opera sa, care departe de a fi o creaţie ex nihilo, este o interpretare viguroasă
a unei lumi deja existente. Caracteristica ce distinge şi nuanţează această
interpretare pare a fi forţa expresivă, poeticitatea,
remarcă acelaşi Cornel Regman: veritabile
poeme pure şi libere care cântă suavităţile locului comun (1998: 136).
Exponentul unei artisticităţi debordante, creatorul lui Leonida nu e simplist
împătimitorul de jocuri maliţioase şi prolifice, ce iscă hazul lovind acerb în
ţeasta metalică a burghezului. Sub mânuirea lui se exprimă soiul de schizofrenic social ce se zbate între
postura de ins mărginit real şi cea de ins imaginar superior: scindarea indivizilor în două ipostaze, una
a mediocrităţii efective şi incurabile, cealaltă a visatei superiorităţi şi
distincţii (Cazimir, 2012: 85). Acest fenomen de dedublare vădeşte în plan
lingvistic automatismul – reacţia maşinală, tipică celui ce vrea să transpară
în acţiunile sale zilnice aparenţa substituită esenţei şi să se identifice cu
alter-egoul lui social (masca) prin valorificarea gustului pentru pălăvrăjeala
înfoiată în prestanţă.
În
sfârşit, modul de acţiona verbal se statorniceşte în acest univers sucit ca o
formă decăzută de a fi a fiinţei prin mijlocirea limbajului, ce şi-a pierdut
poziţia privilegiată de mod de cunoaştere, devenind simplu obiect al
cunoaşterii printre alte obiecte. În meditaţia lui Michel Foucault, din studiul
Cuvintele şi lucrurile, oamenii
secolului XIX nu mai sunt stăpâni pe cuvinte, ci sunt simpli supuşi ai
imperativelor lor – imperativul la Caragiale fiind intenţia, moftul, pretenţia
şi aşa mai departe: înainte chiar de a
pronunţa... noi suntem deja dominaţi şi îmbibaţi de limbaj [...]
Literatura... readuce limbajul de la gramatică la puterea nudă de a vorbi, unde
întâlneşti fiinţa sălbatică şi imperioasă a cuvintelor (Foucault, 2008:
404, 406). În acest joc lingvistic total, cuvântul pierde din prestigiul
gnoseologic, dar câştigă o realitate ontologică mai puternică decât fiinţa
însăşi, dând măsura individualităţii umane.
Bibliografie
Caragiale,
I. L. (2007). Conu Leonida faţă cu
reacţiunea. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.ilcaragiale.eu/opere/teatru/conu_leonida_fata_cu_reactiunea.html#.Vx-ioEfeI2w [01/03/2017].
Cazimir,
Ş. (2012). I. L. Caragiale faţă cu
kitschul. Bucureşti: Humanitas.
Foucault,
M. (2008). Cuvintele şi lucrurile.
Bucureşti: Rao Publishing House.
Heidegger,
M. (1988). „Scrisoare despre «Umanism»” (1946), în Repere
pe drumul gândirii. Bucureşti: Editura Politică, 291-343.
Regman, C.
(1998). Întâlniri cu clasicii.
Bucureşti: Editura Eminescu.
[1] Toate citatele din piesă sunt preluate de
pe site-ul dedicat scriitorului Ion Luca Caragiale: http://www.ilcaragiale.eu/opere/teatru/conu_leonida_fata_cu_reactiunea.html#.Vx-ioEfeI2w [01/03/2017].
Vol. 17, Nr. 4, 2017, Acta Technica Napocensis - Languages For Specific Purposes
