O carte împărţită între două figuri marcant
negative ale istoriei contemporane, dar în acelaşi timp dublată de efectul
produs de cele două regimuri totalitare impuse de ele, The Bloodlands (2010)
în original şi Tărâmul morţii (2012) în traducerea românească, realizează
miracolul transformării cifrelor în oameni, a documentelor de arhivă din mai
multe limbi în naraţiune vie. Conexiunile bazate pe intuiţia auctorială,
contrastul flagrant şi comparaţia revelatoare, dau seama de existenţa unui
cordon al morţii întins de la Berlin la Moscova pe o durată de doisprezece ani
în care paisprezece milioane de oameni au fost sacrificaţi. Holocaustul lui
Hitler privit în paralel cu Marea Teroare a lui Stalin articulează o nouă
viziune a relaţiei dintre cele două regimuri, unde numărul victimelor nu se
datorează operaţiunilor militare întreprinse în cel de-al doilea război
mondial, ci politicilor de exterminare, respectiv interacţiunii dintre Uniunea
Sovietică şi Germania nazistă. Mai mult, în ciuda popularizării genocidului
nazist şi menţinerii lui pe locul întâi, cel stalinist e în bună măsură cel
puţin la fel dacă nu chiar mai terifiant în unele privinţe decât cel hitlerist:
Stalin şi-a ucis proprii cetăţeni cu aceeaşi eficienţă cu care Hitler i-a
ucis pe cetăţenii altor ţări. Din cele paisprezece milioane de oameni ucişi cu
bună ştiinţă în zona morţii între 1933 şi 1945, o treime aparţine sovieticilor
[Op. cit., p. 10].
Jonglând cu surse primare, scrisori
ale victimelor, însemnări cotidiene, petice aruncate din tren ş.a., istoricul Timothy
Snyder reface tabloul unei lumi guvernate de politici criminale: toţi aceşti
oameni au fost mai degrabă victimele unei politici criminale decât ale
războiului [Ibidem, p. 8], iar peste jumătate din paisprezece
milioane au murit pentru că erau privaţi de hrană. Metodele predilecte de
epurare erau, aşadar, înfometarea, împuşcarea şi gazarea cu acid cianhidric sau
monoxid de carbon. Singura monedă de schimb cunoscută era violenţa şi
instalarea ambelor regimuri, socialist-marxist şi naţional-socialist, se va realiza
apelând la violenţă, fie jucând paradoxal cartea marxismului, fie pe cea a
fascismului de inspiraţie mussoliniană. Asemănarea dintre nazişti şi comunişti
era că ambii respingeau ordinea lumii fondată pe democraţie, însă primii în
numele Führer-ului şi împotriva evreilor conspiratori, pe când ultimii o făceau
în numele Partidului şi împotriva imperialiştilor capitalişti. Unde Hitler
câştiga sprijin popular prin charisma sa, Stalin miza pe cadrele numite de el
în cele mai înalte funcţii. De altfel, de la debutul lor cele două regimuri se prezentau
ca înrudite prin spiritul utopic şi certitudinea refacerii sociale pe fondul
descurajant al crizei mondiale: În 1933, guvernele sovietic şi nazist
împărtăşeau aparenţa capacităţii de a reacţiona la prăbuşirea economiei
mondiale. Ambele radiau dinamism într-o vreme în care democraţia liberală părea
incapabilă să salveze popoarele de sărăcie [Ibid., p. 38]. De
asemenea, serveau ţăranilor iluzia reformei agrare în condiţiile în care
planurile lor depăşeau cu mult acest obiectiv care se pierdea fie într-o
industrializare forţată şi precipitată, fie într-o cucerire şi luare în
stăpânire indiferentă la nevoile acestei clase ce asigura hrana majorităţii.
Ceea ce rămâne preponderent în zona
morţii trasată de Snyder e suferinţa neîntreruptă a Ucrainei, pe care autorul o
identifică ca fiind apogeul de nedepăşit al exersării violenţei internaţionale: În
anii în care Hitler, cât şi Stalin au fost la putere, au fost ucişi în Ucraina
mai mulţi oameni decât oriunde altundeva din zona morţii, din Europa sau din
lume [Ibidem, p. 41]. Numai operaţiunea culacilor a dus la
deportarea a aproximativ trei sute de mii de oameni din Ucraina sovietică spre
Ural, Siberia şi Kazahstan; fără a mai adăuga că în anul 1933 rata morţii în
Ucraina era de peste zece mii de oameni pe zi. Culmea cinismului, după
sinuciderea soţiei din 8 noiembrie 1932, Stalin interpreta foamea mortală a
ţăranilor ucrainieni ca formă de agresiune, respectiv sabotaj, împotriva
socialismului şi a revoluţiei în graniţe închise (sau în proprii săi termeni:
socialismul într-o singură ţară). În calitate de victimă, unde ţăranul era
considerat adevăratul agresor, Stalin introduce paşaportul intern de la a cărui
emitere ţăranii erau excluşi, sub acuza de complotişti contrarevoluţionari: Stalin
îşi avea «fortăreaţa» în Ucraina, dar era un bastion care semăna cu un lagăr de
înfometare uriaş, cu turnuri de veghe, graniţe închise, muncă fără rost şi
istovitoare şi moarte neîncetată şi previzibilă [Ibid., p. 69]. Catalogul
morţilor zilnice e cu atât mai oripilant cu cât Timothy Snyder nu dă doar
cifre, ci invocă memoriile victimelor sau ale supravieţuitorilor, pe alocuri
inserând şi referinţe ale romanelor de rezistenţă.
Istoria terorii recente nu se scrie
unilateral, sub optica unui singur regim ori pornind de la un singur tip de
surse, ci se construieşte bipolar în maniera punerii în oglindă a două regimuri
complementare ca program şi soluţii, dar divergente ca propagandă. Bunăoară,
victoria electorală hitleristă nu s-ar fi realizat cu atâta uşurinţă în absenţa
politicii staliniste folosită drept contraexemplu. Astfel, arianizarea şi
deschiaburirea sunt urmărite în paralel şi se explică reciproc ca război „chipurile“
dintre naţii (Germania hitleristă) şi clase (Uniunea Sovietică). A fi ilegal să
aparţii altui partid decât celui nazist sau sovietic contravine tot atât de
mult drepturilor omului precum a te lua la întrecere făţişă prin creşterea
ratei mortalităţii duşmanului de rasă sau de clasă. Orişicum, în anul 1934, la
Congresul Învingătorilor, Stalin lupta declarat în numele Europei împotriva
eradicării fascismului, după cum Hitler începuse lupta împotriva marxismului.
În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, Noaptea cuţitelor lungi – în
care E. Röhm şi SA sunt suprimate de H. Himmler şi SS, dovedeşte că lucrurile
nu stăteau tocmai aşa şi că propaganda ascundea pasiunea morbidă pentru putere
atât la Hitler, cât şi la Stalin.
Crearea arbitrară a calităţii de
duşman aşează pe locul întâi în Uniunea Sovietică operaţiunea culacilor din
1938 când aproape patru sute de mii de cetăţeni sovietici au fost executaţi sub
ordinul 00447 şi prin intermedierea troicilor decidente ce transformau cu maximă
flexibilitate cifrele în cadavre. La fel şi operaţiunea polonezilor, sau a
letonilor, lansa spionajul fictiv la rang de ultimă noutate sovietică: Biografiile
au devenit condamnări la moarte, dat fiind că ataşamentul faţă de cultura
polonă sau de credinţa romano-catolică a devenit dovada participării la
spionajul internaţional [Op. cit., p. 122]. Aşadar, operaţiunile
împotriva naţionalităţilor totalizează aproximativ două sute cincizeci de mii
de victime, fapt ce pune în lumină că nu doar clasa era o problemă pentru
Stalin, ci orice altceva ar putea să-i pună la îndoială supremaţia. În plus, existenţa
programelor de lichidare a claselor culte, în speţă a intelighenţiei polone,
conduse în Germania de Hans Frank şi în Uniunea Sovietică de Lavrenti Beria,
dovedesc aceeaşi dorinţă de legitimizare a propriei puteri.
Dacă în vest nemţii promovau
genocidul deschis, cu o totală lipsă de discreţie, chiar fanfaronadă dacă avem
în vedere progromurile evreieşti de mai târziu, în est sovieticii cultivau
secretizarea şi genocidul ascuns: NKVD fusese întotdeauna discret, luând
oamenii câte unul sau câte doi, în toiul nopţii. Germanii desfăşurau o acţiune
în masă în miezul zilei, destinată publicului, plină de înţeles, potrivită cu
un film de propagandă [Ibidem, p. 260]. Unde unii erau preocupaţi cu
tăinuirea, alţii găseau în filmarea scenelor de cruzime zilnică ultima
distracţie militară. În ultimă instanţă rezultatul era acelaşi: omor, viol,
masacrare, anularea condiţiei umane. Lagărele de prizonieri de război tipic
sovietice, denumite dulag (lagăr de tranzit), stalag (lagăr de bază pentru
soldaţi şi subofiţeri) sau oflag (lagăr pentru ofiţeri), se întâlnesc şi se
suprapun în violenţe cu fabricile morţii naziste deschise la Treblinka,
Sobibór, Bełżec, Auschwitz, Majdanek sau Chełmno. De altfel, Snyder lansează
teza relaţiei de inversă proporţionalitate dintre înteţirea terorii şi sporirea
forţei, anume promovarea terorii hitleriste în vederea creşterii puterii sale a
dus în fapt la sporirea forţei staliniste, nu a celei naziste.
În concluzie, diferenţa majoră
dintre Stalin şi Hitler se referă la felul în care fiecare s-a raportat la
propria putere: Stalin, cu meticulozitate şi teamă, şi-a susţinut cauza până
dincolo de efectele sale vizibile, realizând comunizarea treptată, iar Hitler
datorită extremismului său patologic nu şi-a recunoscut niciodată înfrângerea,
considerând că Germania ori va fi un imperiu continental ori nu va mai fi deloc,
şi aceasta nu din cauza lui, ci a germanilor incapabili de autopurificare şi de
ducerea la bun sfârşit a operei sale. Lumea în perioada postbelică, căreia
Stalin i-a supravieţuit, spre deosebire de Hitler care s-a sinucis, avea să se
împartă în termenii regimului comunist în două tabere: progresistă prin
reprezentarea noilor aşa-zise democraţii populare susţinute de Uniunea
Sovietică şi reacţionară punctând defectele capitalismului degenerat
ilustrat de Statele Unite ale Americii. Aici, interesele autorului se opresc,
Războiul Rece nefăcând obiectul studiului său, iar invitaţia adresată
cititorului e una restrictivă la cele două regimuri totalitare care au schimbat
la faţă pentru totdeauna lumea şi omul: Imperiul lui Stalin s-a suprapus
peste cel al lui Hitler. Cortina de Fier s-a interpus între Vest şi Est, şi
între supravieţuitori şi morţi. Acum, că a fost ridicată, putem vedea, dacă
dorim să o facem, istoria Europei între Hitler şi Stalin [ibid., p.
425]. Urmărirea traseului invers de transformare a sugestiilor staliniste în
ordine, a ordinelor în cote, a cotelor în cadavre şi a cadavrelor în cifre,
constituie până la urmă propunerea pe care ne-o adresează Timothy Snyder.
Amintirile personale trebuie să se însoţească cu cifrele obiective pentru a
vedea cum cifrele trecutului se transformă din nou în oameni ai prezentului.
[1] Timothy Snyder, Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi
Stalin, Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, Bucureşti,
2012, 566 p.
Anuarul Institutului de Cercetări Socio Umane „Gheorghe Şincai” al Academiei Române, Târgu-Mureş, nr. XXI, 2018
