Matei Vişniec

Formele simplificate ale răului ȋn dramaturgia lui Matei Vişniec. 
De la literar la politic şi invers

Funcţia originară a teatrului de a critica şi denunţa realităţi socio-culturale defectuoase se ȋntrupează ȋn scriitorul de teatru ȋn sarcina deloc lesnicioasă de a forma conştiinţe şi dezvolta sensibilităţi. Apelând la teme incomode: moarte, violenţă, suferinţă, nebunie, jocuri de putere ş.a., dramaturgul Vişniec e un autentic performer al memoriei care se joacă cu certitudinile şi liniştile contemporanilor, autorizându-se cu fiecare piesă ȋn profesionalizarea permanenţei memoriei. Materializările răului, subtile sau brutale, sociale sau politice, ţin de o simptomatică derivată din concepţia conform căreia nimic nu se rezolvă ad aeternum. Fără interogaţie, fără reclădirea permanentă a memoriei, omul cade ȋntr-un gregarism de clişee şi idei generale, de unităţi false. Informaţia trecută prin cele trei filtre, ale jurnalistului, scriitorului, şi ulterior al regizorului, e doar un pretext pentru meditaţii mai ample asupra realităţii ȋn disonanţă cu sine. Spre a-şi vindeca neregulile, acesteia i se impune să-şi deschidă toate ferestrele şi să aştepte. Ȋn cele din urmă soluţiile nu sunt neaparat ale lui Matei Vişniec, cât poate ale spectatorului aflat ȋn ultimul rând din sala de teatru. 

Sub premiza că Răul mare, cu majusculă, pentru experienţa culturală românească a fost Comunismul, interesant de consemnat e că Matei Vişniec nu a trăit experienţa Occidentului cu trauma previzibilă şi tarele acestui Rău. Ȋn ciuda faptului că acest Rău l-a refuzat publicării, l-a cenzurat, l-a respins ca dramaturg, acesta s-a format peste hotare ca redactor conştient, lucid de multitudinea faţetelor Răului existenţial. 

Prins ȋntre două profesii, cea de scriitor şi aceea de jurnalist, Matei Vişniec face saltul dintr-o ficţiune ȋn alta, una condusă de vis, de ȋncredere ȋn omul ȋn general, şi alta de realitate, de dezamăgire faţă de omul politic. Nefiind un autor sistematic, blindat cu planuri de concepţie pe termen lung, acesta urmăreşte cu „prudenţă şi stupoare“ mâna care manipulează ȋn permanenţă ȋnvelişul şi substanţa lucrurilor, adică informaţia, ale cărei materializări sunt tot atâtea „simptome ale nebuniei acestei lumi“. Răul e ȋn egală măsură categorie, concept de creaţie, element tematic al unei ecuaţii imposibile, şi se manifestă atât faţă de sine, prin legătura intimă de autodistrugere, cât şi faţă de celălalt ca exponent al lumii noastre sau generalizat faţă de lume ca exponent al omului care o locuieşte. 

Unde există fundături ale raţiunii care contrazic ȋn mod flagrant realitatea, nu poate exista în act decât o raţiune care face front comun cu răul şi se justifică prin coerenţa sistemului pe care-l exprimă, respectiv falsa raţiune. Totuşi, crede Vişniec, ar putea exista şi o raţiune fluidă capabilă să meargă mână ȋn mână cu realitatea şi să se reconfigureze ȋn funcţie de necesităţi, răspunzând realităţii de fapt. Mirajul acestei raţiuni fluide transpare ȋn faţa raţiunii care ȋncheagă doctrine şi care poate fi cea mai periculoasă armă a spiritului uman. Explorând debuşeurile falsei raţiuni sau raţionalizări, Matei Vişniec e conştient că talentul nu garantează moralitatea, că ceea ce propun organele culturii nu e ȋntotdeauna legitim din punct de vedere etic. Răstălmăcirea şi contagiunea silogistică nu sunt doar constante politice, ci şi culturale, pentru că ȋn mod periodic cele două discursuri se ȋntâlnesc şi adepţii umanismului de ieri ajung adesea adepţi ai doctrinei de azi. Oricare ar fi rezultatul acestei ȋntâlniri, cert rămâne faptul că literatura nu e model pentru politic: „literatura nu dărâmă nicio dictatură şi nu rezolvă niciun conflict“. Nedispunând de apanajul vitezei, literatura e ameninţată de ştirea aşa-zis politică, după cum emoţia viscerală imediată e preferabilă ȋn faţa emoţiei de profunzime şi de durată. 

Ȋn urma căderii comunismului ȋn ţările răsăritene, Occidentul – ca oază posibilă – se suprapune tuturor speranţelor şi fantasmelor populare. Nevoia profundă de utopie a omului face ca utopia ucigaşă să fie ȋnlocuită treptat de utopia democraţiei, iar comunicarea cedează integral ȋn faţa cuceririi comerciale, fluxului de vânzare-cumpărare. Doar ce este vandabil va avea trecere şi valoare, restul poate să moară ȋn tăcere. O lume hrănită şi complexată de simbolurile trecute şi neasimilate ale libertăţii de mişcare, ȋşi exprimă delirul actual al ȋmbrăţişării lor, astfel Orbul din piesa Occident Express vrea cu tot dinadinsul să atingă trenul eliberării, Orientul Express care pleacă la Paris sau la Viena. Ȋn acest sens i se ȋnscenează trecerea lui cu toată recuzita de lux: vagoane Pullman, parfum de mimoză, viteză etc. : „Vreau să urc... Vreau să urc... Vreau să văd lumea... Am mâncat căcat, am fost ȋnchis, şi-au bătut joc de mine... Vreau să văd Occidentul... M-au terminat ȋn puşcărie, vreau cu trenul. Am suferit, vreau să văd Occidentul“.

Ceea ce a fost refuzul râsului, şi prin extensie al adevărului, ȋn regimurile totalitare, e recuperat cinic şi grotesc ȋntr-un tip de teatru ce nu-şi propune doar recuperarea frustrărilor reprimate de comunism, cât decantarea iluziilor democratice. Mesajul lui Vişniec ar putea fi că ne-am ucis trecutul ȋmbrăţişând fără discernământ capitalismul, şi totodată ne ucidem viitorul trimiţându-ne copii ȋn Occident să adere necondiţionat la valorile vizibile ale capitalismului. Mimetismul civilizaţiei americane e atât de puternic ȋncât ȋnvăţăm engleza nu de dragul cunoaşterii şi comunicării, ci pentru a ne vinde mai uşor. Aspirând la o limbă comună, aspirăm la valori comune şi la o direcţie comună, iar valoarea e dată de direcţia ȋn care privim, de ţara la care aspirăm. 

În mod brutal, omul est-european a devenit unul din ambalajele pe care le admira atât de mult ȋn trecut, o dovadă vie că undeva există o viaţă mai bună, fără a se identifica perfect cu acea viaţă, datorită rezistenţei la diferenţă, umilinţelor şi probelor la care e supus pe de-o parte, apoi datorită plasării luptei sale la nivel imaginar, de proiecţie, unde realitatea i se doveşte incapabilă a o susţine până la capăt. Pe scurt, omul nu poate lua forma contextului ȋn care a fost depus sau ţării ȋn care a fost aclimatizat. Ironia vieţii lui Cioran din Mansardă la Paris cu vedere spre moarte e că a trăit şaizeci de ani ȋn Franţa fără umbra sa, care a rămas la Răşinari. Doar memoria, fragmentată şi ea, mai poate să-i aducă la cunoştinţă această lipsă. Multe din piesele lui Vişniec sunt atare exerciţii de memorie: ale timpului, ale spaţiului sau ale ideologiilor de tot felul. Inadvertenţele realităţii pot fi deconspirate azi printr-o memorie agilă, prin exersarea ei la toate palierele cotidianului. Nu există identitate, acutizează Vişniec, decât ȋn baza unor prejudecăţi, unui discurs şablonard. Ȋn felul acesta, identitatea negativă a poporului român a fost redusă ȋn perioada postdecembristă la câteva subiecte clişeistice: „Să nu vezi, timp de atâţia ani, ȋn această ţară ȋn care răul are forme de o mare subtilitate şi de o mare diversitate, decât cinci sau şase subiecte devenite tot atâtea clişee? [...] Noi, românii, avem dreptul la o imagine negativă ceva mai completă şi mai nuanţată“. Punând ȋn paranteze trecerea, moşirea adevărului profund, imperiul etichetelor se arată mai dictatorial decât orice dictatură precedentă. 

Născută din ȋntâlniri, interferenţe şi aventuri provocate, viaţa literară, respectiv teatrală, pe care o ȋncarnează autorul de faţă absoarbe pagini ȋntregi ale memoriei culturale, pe care le angajează ȋntr-un nou dialog, ȋntr-o nouă luptă cu deţinătorii puterii şi carenţele acestei puteri. Astfel de pagini sunt date de teatrul ionescian, de pildă ȋn piesa liber insipirată, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre, Eugène Ionesco este un autor exponenţial mai cu seamă pentru că odată citit nu-ţi mai e frică de nimic – conchide Vişniec. Ȋn logica acestei dispuneri Cântăreaţa cheală, personaj inexistent, devine complicele principal al Poetului bântuit de autorii preferaţi: „Vă evoc pentru că vă iubesc, doamnă. Sunt atât de ȋndrăgostit de absenţa dumneavostră... Reprezentaţi pentru mine, ȋntr-un fel, simbolul ideologiei... Ȋntr-o societate ideală, ideologia ar trebui să fie la fel de discretă ca şi dumneavostră...“ Ȋnsă, ȋn societatea actuală, ideologia consumistă e vizibilă pe toate ecranele, iar credibilitatea ei este decisă de cel mai puternic capital disponibil, capitalul mediatic. Orice prezenţă la televizor merită atenţia, iar omul politic proliferează odată cu proliferarea imaginii sale, cerând să fie consumat cu regularitate ȋn schimbul unui serial politizant fără sfârşit. Omul nou din trecut ar putea fi fără doar şi poate bunul consumator din prezent. 

Dacă majoritatea intelectualilor occidentali văd ȋn incriminarea societăţii de consum o formă suficientă de angajare politică, pentru Matei Vişniec capetele de acuzare sunt extrem de diversificate, de la dictaturi şi războaie la zbuciumări şi suferinţe personale, diversitate ȋncurajată cu preponderenţă de profesia sa de redactor la Radio France International. Ziler al memoriei, scriitorului nu-i scapă că răul apare simptomatic şi nu poate fi contracarat ad aeternum, nici nu trăieşte iluzia artistică că ȋn teatru omul nu ascultă de putere, ci se face ascultat. Dimpotrivă, in extremis, ȋn piesa Spectatorul condamnat la moarte, teatrul e un alt tip de dictatură care ȋşi sacrifică spectatotul şi pretinde autorului său adevărul absolut: „Toată lumea v-a aşteptat ca pe Mesia. Vorbiţi! Arătaţi-ne unde-i putreziciunea! Răul! Arătaţi-ne unde se ascunde răul din fiecare, din fiecare din noi, puneţi degetul pe putreziciune! Salvaţi-ne! Vă implorăm, domnule, salvaţi-ne!“

Pe fondul freneziei consumismului, a societăţii liberale şi a democraţiei, răul a devenit inerent, invizibil, translucid, infinit mai pervers decât răul totalitar ce „era foarte clar ȋncarnat de persoane, de aparate de represiune, de discursul ideologic şi de piramida puterii [...] forma răului astăzi este mult mai subtilă decât ȋnainte. A identifica aceste forme subtile e un exerciţiu stilistic, intelectual şi uman mai dificil decât era ȋn epoca totalitară“ (extras dintr-un interviu). Asta nu ȋnseamnă că lecţia răului tare, vizibil, devine inutilă ȋn decantarea răului fărâmiţat, aparent neglijabil şi acceptabil. Ȋn piesa Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintali, autorul dezbate raportul dintre utopie şi punerea sa ȋn practică, ȋnlocuirea bolii cu ideologia, folosirea marilor idei staliniste ca terapie pentru autism, schizofrenie şi alte debilităţi mintale, vindecarea gândirii prin gândire. Utopia e cheia care nu deschide nicio uşă, dar le ȋncuie pe toate – dacă ar fi să folosim o referinţă din Mansardă la Paris. Formula utopică pusă ȋn gura lui Stalin: „tovarăşi, lupta nu s-a terminat, acum trebuie să construim o ţară ȋn care nimeni, niciodată să nu mai poată vârȋ pe nimeni ȋn căcat“ nu e departe de formulele utopice emise de aleşii electoratului actual, unde programele politice eficiente sunt ȋnlocuite de promisiuni afective, de incantaţii cu iz religios. Omul politic, care ȋn antichitate era servitorul cetăţii, a ajuns astăzi vedeta cetăţii şi bufonul democraţiei, care se scaldă ȋn toate apele mediatice. Multiplicat şi diversificat, răul nu se diluează, nici nu e mai puţin vătămător, el face jocul travestirii până dincolo de orice limită, ceea ce-i conferă o direcţie mai greu de controlat şi de ȋntâmpinat. 

            Politica culturală propusă de Matei Vişniec răspunde lipsei de referinţe culturale stabile, printr-un imbold permanent spre practicarea unui soi de pelerinaj cultural, care să contracareze această lipsă, pe de-o parte, şi pe de altă parte prin verificarea ceasului socio-politic în programarea întâlnirilor cu literatura. Aşa se explică cum se face că teatrul său glisează din literar şi estetic înspre politic şi social, şi invers. 

Apr-Mai-Iun, 2011, Discobolul