Eric Fromm: Frica de libertate.
Traducere de Magdalena Măringuţ. Ed. Teora, Bucureşti, 1998
„Libertatea
este făcută pentru a mă inventa pe mine
însumi
şi a-mi da mie însumi ceea ce eu îmi cer“
(Jean-Paul Sartre)
„A
cuceri propria identitate este pentru om dovada
exerciţiului
propriei libertăţi“
(Helene Ahrweiler)
Măsor
libertatea prin instanţe de genul: dorinţă, voinţă, gândire. Erich Fromm o
măsoară prin non-libertate (nazismul), prin marja de compromis şi supunere,
anticipând angoasele sado-masochiste şi nevroza omului modern. Carte-pivot sau
carte-cheie, Frica de libertate dă
sonoritate ultimelor reverberaţii filosofice, sociale şi psihologice ale
capacităţii de a exista ca individualitate într-o societate dată. Premisa e
jocul individual-social în ritmul unei decantări de semn negativ/pozitiv a libertăţii,
pe fondul psihologic precar al coabitării independenţei cu singurătatea.
Toate
formele libertăţii încerc, precum vizualiza postkantianul Schelling,
transpunerea idealului în real, însă din acest punct al intuiţiei romantice se
degajă dilema: este idealul ceva strict personal sau e doar producţie
artificială (utopie) – construită şi întreţinută cultural, respectiv social
prin inoculare? dorinţa personală se atestă pozitiv prin atingerea gradului de
ideal împlinit sau evoluează brutal subminând interioritatea prin contactul
prea direct cu exteriorul? A lua seama la ceea ce-ţi doreşti e coeficientul
nevralgic al putinţei de a fi liber căci reciprocitatea intern-extern e mult
mai perfidă decât pare, angrenând în substrat o altă reciprocitate: intern-ereditar
sau intern-instinctual. Omul e un complex de date, sentimente şi gânduri ce
iscă diagrama unor legături subiective. De forţa acestor legături depinde
tatonarea stării de libertate individuală, pozitivă şi dezirabilă. A învăţa să
fii liber SĂ („stare a celui care face ce vrea“) e
antipodul sau transgresarea angajării în a fi liber FĂŢĂ DE („absenţă
a constrângerii“[1]).
De aici, conturarea libertăţii ca demers continuu şi vulnerabilizat, în care
precedentul nu rămâne în urmă, ci actualizează insesizabil o premeditate (de
pildă, totalitarismul declanşat subsidiar de slăbiciunile democraţiei).
Figura
eului social e de două ori zădărnicită: de imposibilitatea acreditării
imparţiale a realului (detaşare în sensul de eliberare) şi de imposibilitatea
impunerii în faţa sinelui (libertatea totală) – nu autoritar şi represiv[2],
ci altruist şi deschis, a te ocupa de sine ca diferenţă, ca alteritate
creatoare ancorată într-o dinamică individuală, nediriguită social. Concluzia
lui Fromm: adaptarea dinamică, de expresie, la mijloacele timpului, fără
modificări structurale versus adaptarea statică, de fond, prin frică şi
nevroză.
Conjurând
toate ambiguităţile şi delimitările libertăţii, autorul Fricii de libertate se lasă antrenat pe traiectoria idealului
perceput de el ca Bine „al omului“ – ce implică echilibrarea personalităţii
prin creaţie: insul munceşte/luptă pentru a se crea pe sine, pentru a-şi oferi
sieşi prinosul acţiunii sale în lume. O îmbrăţişare largă în care se cuprinde
pe el şi pe ceilalţi „Există o singură
soluţie posibilă şi eficientă pentru relaţia omului individualizat cu lumea:
solidaritatea sa activă cu toţi oamenii şi activitatea lui spontană, dragostea
şi munca, care îl unesc din nou cu lumea, nu prin legăturile originare, ci ca
individ liber şi independent“[3].
Umanist şi originar, planul lui Fromm frizează idealul printr-o descoperire a
sinelui în faţa lumii. Prin frica de lume omul îşi proiectează frica de sine,
pentru a se elibera fiind nominat să înlăture un dublu văl al Mayei: faţă de
sine (legătura de pudoare) şi faţă de lume (legătura capitalistă cu piaţa). Individuaţia e momentul culminant al
evoluţiei sale. Nemaiconfundându-se cu natura, cu statul, cu biserica ş.a. omul
se confundă cu sine şi se urmăreşte pe sine: a fi captat de seducţia socială
fără a fi însă sedus. Jocul cu seducţia e jocul libertăţii – „seducţia rezidă în ireconcilierea cu Altul,
în salvgardarea stranietăţii Altului“[4],
respectiv în consolidarea statutului de independenţă în context. Adaptarea e o ATITUDINE
ce ţine de curajul
subscrierii la viaţă, la evenimente, la istorie printr-o unică determinare: de
sine. Proiectul autonomiei sinelui se pliază în societatea de capital pe
puterea de a acţiona în simultaneitate cu altul, pe forţa vitală internă
mobilizată în conflictul cu exteriorul, cu Celălalt: „Istoria omenirii este istoria creşterii individuaţiei, dar este de
asemenea şi istoria creşterii libertăţii. Căutarea libertăţii nu este o forţă
metafizică şi nu poate fi explicată printr-o lege naturală; ea este rezultatul
necesar al procesului individuaţiei şi al creşterii culturii“[5].
După
cum am subliniat mai sus, individul nu experimentează doar anturajul lumii
Celuilalt, ci şi a sinelui, a modului pozitiv sau negativ în care intră în
complicitate dorinţa cu fapta, căci a fi cu un pas înaintea istoriei înseamnă a
fi cu un pas înaintea instinctului. Aşadar – de-a lungul istoriei culturii –
sinele difuzează ambele feţe ale monedei: de la rezervă (frica masochistă) la
extrapolare (magnetismul sadic), amândouă expresii ale aceleiaşi inerţii.
În
epoca actuală, frica de sine persistă doar la nivelul fricii de subversiune (în
exces), iar libertatea ca lung periplu de scurtcircuitări insidioase reclamă o
permanentă verificare şi reactualizare.
[1] Definiţia libertăţii în Didier Julia, Dicţionar
de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 187
[2]
Sigmund Freud condiţionează sublimarea
de represie, nevroza e necesară pentru a favoriza creaţia, respectiv cultura
[3] Frica de libertate, Cap. 2: Apariţia individului şi ambiguitatea
libertăţii, p. 38-39
[4] Baudrillard, Jean; Guillaume, Marc, Figuri ale alterităţii, Trad. de Ciprian
Mihali, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 131-132
[5] Fromm, Erich, op. cit., Cap. 6: Psihologia nazismului, p. 201
Iunie, 2007, DeLiriKoN
No comments:
Post a Comment