Herta Müller

Iluzia coincidenţei

Limba.

Inaugurat în iluzia coincidenţei perfecte dintre cuvânt şi lucru, primul eseu din colecţia Regele se-nclină şi ucide se edifică pe temelia limbii copilăriei şi a satului: o viaţă fără cuvinte, unde calea mâinii şi calea capului nu se intersectau niciodată în ciuda dublei angajări în câmpul muncii. O autonomie în reciprocitate ce asigură cuvântului statutul de dublu inutil şi muncii valoarea de şcoală a tăcerii „mă gândeam că asist la o scenă în care oamenii se dezvaţă să mai vorbească: că vor fi uitat toate cuvintele când or să termine cu munca asta pe spetite.“ (p. 6) În desfăşurarea lineară a vieţii capul ar tulbura mâna, iar înţelegerea literară a lumii e încă departe, întrezărită fie într-o poezie, fie în rugăciunea bunicii.

Prefigurând frica majoră de a fi de mai târziu, lacuna proaspăt descoperită dintre cuvânt şi lucru dă seama de frica de capcanele cuvântului, de pierderea în golul intermediar până la descoperirea decalajului cuvânt/ gândire: „Nu-i adevărat că pentru orice există cuvinte, şi nici că gândim totdeauna cu ele [...] Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele se târăsc într-acolo unde cuvintele nu-şi pot avea sălaş.“ (p. 13) Tocmai în perimetrul cuvântului autoarea militează împotriva logocentrismului, a Occidentului care înşeală prin dominaţia cuvântului şi dragostea faţă de sens: „Vorbele nu pun orânduială nici în viaţa din porumbişte, nici în viaţa de pe asfalt.“ (p. 14) Cuvintele urmează parcursul vieţii, crescând şi suferind împreună cu viaţa, însă atunci când aceasta se prăvăleşte, se prăvălesc şi ele. Satul e dovada vie că viaţa rezistă cuvântului, pe când oraşul e reversul: cuvântul nu rezistă vieţii. Asfaltul a închis porţile spre moarte, însă comunismul le-a deschis, făcându-le loc printre picioarele trecătorilor hăituiţi. Herta Müller fuge de moartea cotidiană, calificată de la sat spre a cădea sub surpriza morţii neasumate si anonime de la oraş.

Odată cu discursul despre slăbiciunea cuvântului „Cuvintele... Nu au capacitatea să ţină locul celor ce se petrec în spatele frunţii“ (p. 20), scriitoarea stabileşte şi criteriile de slăbire sau înpământenire literară a unui text, respectiv spaţiul unde cuvintele nu se prăvălesc: „Calitatea unui text am evaluat-o totdeauna în funcţie de acest criteriu: dacă-mi stârneşte sau nu goana mută, buimacă din cap.“ (p. 20) Cu cât astfel de pasaje sunt mai dese cu atât textul e mai riguros şi cu cât ele sunt mai rare cu atât textul e mai anost, mai plat. Disocierea e subiectivă deoarece se face în conformitate cu experienţa de lectură a cititorului, anume cu fabrica lui personală de semnificate. Pentru Herta Müller experienţa părăsirii limbii materne la cincisprezece ani şi încetăţenirii sfioase într-o limbă străină a fost catalitică pentru depăşirea univocităţii moştenite înspre o plurivocitate de hazard. Limba nu e patria întrucât cuvântul patrie, atât în sensul dat de coconii şvabi cât şi în cel impus de funcţionarii şi lacheii dictaturii, trimite la două tipuri de abuz, de absolutizare a sensului şi lipsă de toleranţă: teutomanie pe de-o parte şi supunere oarbă pe de alta, ambele construite ad aeternum pe noţiunile inefabile de trădare şi duşman. O lege tribală în baza căreia familia sau prietenii suferă cu cel stigmatizat de putere.

Pentru că aservirea omului e un proces continuu ce se cere în permanenţă palpat, limba ca receptacol al consensului naţional e prima aservită şi înlemnită în sensul dorit de dictatură: „Această cotropire a limbii leagă la ochi cuvintele şi încearcă să anuleze judecata ce le e intrinsecă. Limba prescrisă <de sus> devine la fel de ostilă ca şi umilirea însăşi.“ (p. 33) La fel, în lipsa unei rezistenţe sociale, rezistenţa lingvistică e o formă clandestină de revoluţie, iar înjurătura o modalitate expresivă de dezicere de limbajul de la centru: „O înjurătură românească reuşită... este pe jumătate o revoluţie de palat. De aceea nu protestează oamenii în această dictatură, căci mânia şi-o consumă în înjurături. [...] Cuvintele îşi luau un aer insignifiant, dar ascundeau atitudini politice cu bătaie precisă.“ (p. 34) Înjurând sau folosind metafore batjocoritoare, omul într-un acord absolut dintre gândire şi cuvântul rostit îşi celebrează revoluţia şi libertatea anecdotică. A se vedea în acest sens umorul anti-securist de factură suprarealistă al scriitoarei la confruntarea cu doi indivizi de la Securitate: „Creierul le ridicase părul în cap ca să-şi poată părăsi lăcaşul – am văzut bine, creierul li se ghemuise în căptuşeala de mătase [...] Îmi plac oamenii cu pălărie fiindcă atunci când şi-o scot, şi-arată creierul.“ (p. 19) De faţă cu propriul creier securistul e demascat şi îşi consumă neputinţa – suficient cât a-i asigura celui hărţuit şansa minimă de scăpare.

Regele.

O scăpare provizorie, însă, pentru că regele dă târcoale, apare în şahul bunicului luptând împotriva zilelor de aşteptare, e respiraţia galopantă şi consumul lemnului până la chircirea finală, e fascinaţia dintre o viaţă scăpătată şi o moarte la îndemână „Era un rege plăsmuit din lucruri reale, trăite de mine.“ (p. 44) Resortul, chintesenţa, norma creaţiei, regele müllerian trăieşte divizat dar nu dezbinat între diversele materiale pe care şi le-a ales: lemnul, tabla, carnea sau nemărturisit hârtia. Capriciile Lui sunt capriciile scrisului, răstimpul dintre gând şi cuvânt. În sens literal există un rege de stat fantomatic care „Face speculă la locul de întretăiere dintre viaţă şi moarte: pe inoportuni îi azvârle într-ascuns de la etaj, îi aruncă sub roţile trenului sau ale maşinii, le face vânt de pe poduri, îi atârnă de-o funie, îi otrăveşte – iar apoi îşi deghizează omorurile în sinucideri.“ (p. 55) Dar regele acesta, deşi trăieşte o viaţă dublă, împărţită între oraş şi sat, nu se recunoaşte nici în ochii săi, nici în ai altora, e gândul care acţionează înainte de-a fi gândit. Arestat, bătut, zdrobit, îţi lasă satisfacţia impură de-a nu muri azi, de-a fi botezat întru anchetă, mai aţâţat: rahat, gunoi, parazit, căţea sau mai temperat: curvă, duşman. Din enumerare şi ameninţare sporeşte adrenalina inimii, pofta şi lăcomia de viaţă pentru ca mai apoi animalul inimii – o născocire tranzitorie să fie înlocuit de rege – cuvăntul adevărat. Smuls din texte, decupat obsesiv, acest cuvânt va fi reinvestit în propriul text, redându-i-se natura şi coerenţa originară: „Unde se arăta regele, nu te aşteptai la cruţare. Şi totuşi îţi orânduia viaţa, fără să scoată o vorbă îi venea de hac babiloniei, atunci când aceasta o lua la goană din faţa a ceea ce poate fi spus în cuvinte.“ (p. 63)

Tot ceea ce există neprevăzut în om e împins mai departe de rege căci el e viitorul posibil, viaţa de după. Acolo unde cuvăntul face faţă găndului şi se iau la întrecere apare regele: „În persoana lui a dat expresie plastică proporţiei luate de lucruri – când fuga buimacă a capului face ca nici un cuvânt să nu-ţi mai slujească la nimic, mai zic şi azi: aha, îndată apare şi regele.“ (p. 65) Leit-motiv al unui testament literar, regele se dezvăluie, alături de frizer sau tâmplar, unul dintre cei trei mari demiurgi ai scriitoarei. Regele nu se particularizează atât prin uciderea omului, cum ar da de înţeles titlul volumului de faţă, ci prin uciderea inexprimabilului din el, prin transgresarea absurdului contingent şi a spaimei de-a rămâne fără cuvânt.

Moartea.

Cu toate acestea pentru lumea din care se trage Herta Müller, pentru familia ei de taciturni, cuvântul nu e decât o pauză stânjenitoare în tăcerea cu rost sau cu greutate unde lucrurile se produc concomitent, nu secvenţial, unde esenţialul zace adunat, nu răsfrânt în episoade. În tăcere moartea e pusă pe lista de aşteptare, iar viaţa concentrată se derulează nestingherită. Nevoia de verbalizare a orăşenilor e un adaos social-comercial de propulsare şi paradă a ego-ului prin lume, graţiat de sistem pentru a-i plăti cu vârf şi îndesat onorurile de limbuţie. Fără palavră individul s-ar ciocni de asfalt şi de neant: „Văzut din afară, scrisul seamănă poate cu vorbirea [...] Scrisul îmi pare ca mersul pe sârmă între a dezvălui şi a păstra secrete lucrurile“ (pp. 95, 98). După proba cuvântului, rezistenţa la şoc şi apoi la ideologie, scriitorul ajunge pe propriul teren unde obţine proprietatea nestrămutată asupra cuvântului. Pentru Herta Müller scrisul e o formă de tăcere, multe din cele scrise de ea poartă pecetea noutăţii combinatorii, neîmpărtăşite nimănui înainte de contactul direct cu hârtia. De aici şi impresia de ingenuitate a scrisului ei. De aici impresia că atunci când scrie pentru a fi ulterior editată, tipărită şi publicată, autoarea nu sfârşeşte în bibliotecă deoarece în fiecare carte a sa se întâlnesc toate celelalte.

Nu parcursul importă, fidelitatea şocantă în transcrierea realităţii, ci ajungerea, faptul că Herta Müller e scriitor. Premiul Nobel i s-a decernat pentru că descrie prin sinceritatea prozei sale şi prin concentraţia poeziei, lumea celor deposedaţi – semn clar de supralicitate a tramei, de alunecare flagrantă de la subiect la obiect, de reducere a scriitorului la context şi la biografie. Pentru cel care încă n-a citit-o pe Herta Müller: frica e doar mediul, nu declanşorul scrisului.

Bibliografie
Herta Müller: Regele se-nclină şi ucide. Trad. şi note de Alexandru Al. Şahighian. Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Februarie, 2010, Contemporanul