Odată cu intrarea omului preistoric în
timp şi spaţializarea activităţilor sale zilnice, perceperea realului cunoaşte modificări
radicale la toate nivelurile de asumare, începând cu gestionarea morţii şi a
vieţii de dincolo prin instituirea necropolelor şi terminând cu reprezentarea preponderent
artistică a noii realităţi agrare bazate pe cultul fecundităţii şi al fertilităţii.
Calităţile superioare ale vieţii în neolitic transpar în primul rând în destrămarea
dependenţei omului de capriciile vremii şi de traiul exclusiv nomad. În ceea ce
priveşte rolul femeii în noua ordine socială se poate spune că este unul eminamente
complex, de întruchipare a continuităţii speciei şi de practicare a celor mai
importante activităţi economice: cultivarea plantelor comestibile şi textile,
torsul, ţesutul şi olăritul.
Chiar dacă pe teritoriul României şi în
zonele învecinate nu poate fi dovedită prezenţa matriarhatului, există
certitudinea matriliniarităţii în organizarea gentilică şi dovada
incontestabilă a faptului că femeia ocupă un loc de mare cinste având în vedere
prezenţa apelativelor generice, de la Zeiţa-Mamă la Mama-Pământ. Această
poziţie privilegiată persistă până în perioada de trecere spre epoca bronzului
când plugurile primitive se răspândesc înlocuind munca atribuită anterior
femeii, iar vitele vor fi păstorite în turme mari doar de către bărbaţi. Mai
mult, Mircea Eliade vede în descoperirea plugului asimilarea muncii agrare
actului sexual unde bărbatului îi revine un rol evident dominant, de fecundare [4, p. 37: „Glia este asimilată femeii“].
Datorită încetăţenirii ginţilor şi familiilor patriarhale, unde descendenţa se
stabileşte exclusiv pe linie paternă şi bărbatul cel mai în etate e considerat
stăpânul absolut al familiei, patrilocaţia e forma cea mai adecvată de
dispunere a legământului matrimonial, anume soţia se mută în casa soţului
aducând cu sine un întreg tezaur de obiecte casnice, de cult sau de podoabă.
Aşa se explică, din punct de vedere arheologic şi nu numai, răspândirea unor
obiecte similare pe teritorii foarte întinse.
Selectând din multitudinea de obiecte care
definesc şi reprezintă femeia în neolitic, cele mai numeroase par a fi
statuetele din lut ars, la care se adaugă şi cele din materiale precum os, piatră
sau marmură, de regulă cu dimensiuni cuprinse între 5 şi 25 centimetri.
Referinţa la un soi de magie casnică e implicită, înţelegând prin aceasta
statutul protector al femeii faţă de familie şi locuinţă, în contextul în care
sedentarizarea omului creează nevoia de protecţie şi siguranţă, iar propriul
cămin devine imago mundi. Cât de complexă e încărcătura spirituală
rezervată femeii în epoca neolitică nu poate fi stabilit cu precizie, însă cert
e că multe dintre miturile dedicate feminităţii antice supravieţuiesc până în
zorii modernităţii în forme mai mult sau mai puţin similare: „Este imposibil de
precizat funcţia religioasă a acestor figurine. Se poate spune că ele
reprezentau într-un fel sacralitatea feminină şi, deci, puterile
magico-religioase ale zeiţelor. «Misterul» constituit de modul de a exista
specific femeilor a jucat un rol important în numeroase religii, atât primitive
cât şi istorice“ [4, p. 25]. Totodată,
cele trei aspecte ale femeii ca principală divinitate nu sunt neglijate de
aceste tipuri de reprezentări, anume tânăra fecioară, mama dând naştere unui
copil şi bătrâna.
Fie nude, fie îmbrăcate şi împodobite, miile
de statuete antropomorfe descoperite pe teritoriul României dau seama de
existenţa unui personaj-simbol în jurul căruia se coagulează întreg sistemul
religios al perioadei în discuţie: „Spre deosebire de perioada paleolitică
târzie (natufianul), care-l precede, în care plastica este exclusiv zoomorfă,
în kiamian statuetele feminine, cunoscute încă din paleoliticul superior, sunt
mult mai numeroase şi domină clar sfera religioasă“ [3, p. 162]. Vorbind de personajul feminin ca simbol al
fecundităţii, subordonarea cosmosului principiului feminin nu este decât o
urmare firească a denominării apariţiei mitice feminine cu apelative de felul:
„Fiinţa Supremă“, „Marea Mamă“ sau „Mama Universală“.
În aceeaşi ordine de idei, principiului
masculin încarnat de taur, îi revine invariabil un număr infim de reprezentări,
apărând şi mai târziu, şi cel mai des în relaţie de filiaţie cu zeitatea
feminină. Referindu-se la Orientul Apropiat, a cărui influenţă asupra
regiunilor danubiene este probată arheologic şi de unde, de altfel, provine şi cultul
taurului, acelaşi Eliade remarcă: „Totuşi nu s-au găsit figurine masculine, în
timp ce imagini ale zeiţei abundă; întovărăşită de porumbei, cu sânii
exageraţi, reprezentată de multe ori în poziţie ghemuită, e greu să nu recunoaştem
imaginea exemplară a Zeiţei-Mame“ [4,
p. 41]. Dualitatea sub care se vor prezenta cele două personaje nu este o
condiţie obligatorie a separării clare principiilor masculin-feminin, şi prin
extensie a caracterului chtonian completat de apariţia celui uranian-solar, cu
atât mai mult cu cât ele pot apărea întruchipate într-un singur personaj, cum e
de pildă personajul feminin încadrat de coarne de pe faţada „templului“ de la
Truşeşti. De asemenea, antropomorfismul figurinelor feminine e concurat de simbolismul
vaselor cu atribute specific feminine, unde rombul e figura geometrică cheie: „Rombul,
ca simbol feminin, pare să fie tot o moştenire paleolitică şi este frecvent
prezent în decorul statuetelor feminine, fiind localizat în special pe pântec
şi fese, dar nu lipseşte nici din decorul vaselor“ [3, p. 170]. Ceea ce caracterizează în cele din urmă aceste
reprezentări e coexistenţa tendinţelor artistice naturaliste cu cele stilizante,
mergând uneori până la schematizarea cea mai grosieră.
Dacă ar fi să se facă un clasament al
predominanţei, raportat la statutul revendicat de statuetele feminine, probabil
femeia adultă, corpolentă, chiar obeză, cu forme generoase şi capabilă de
procreare ar ocupa prima poziţie. Denumită în literatura de specialitate
„Matroana“, această statuetă tipică eneoliticului apare abundent în culturile
Gumelniţa (Muntenia) şi Cucuteni (Moldova). Suprapusă cultului fertilităţii
prin legătura intrinsecă femeie-glie, particularitatea ei peremptorie rămâne
regiunea abdominală proeminentă faţă de celelalte elemente constitutive: „Modelarea
şoldurilor şi a întregii părţi centrale – a căror exagerare se pare că stă nu
numai în legătură cu cultul fecundităţii, dar şi cu caracterul steatopig al
populaţiilor neo-eneolitice din sud-estul Europei şi din zona Mediteranei –
constituie totuşi elementul mai realist al acestor statuete, restul fiind
tratate, cu destul de puţine excepţii, într-un schematism rigid, care respectă
cele două-trei variante ale unui singur canon“ [6, p. 204]. Mai mult, pentru accentuarea caracterului fertil se practică
adesea înglobarea în pasta lutului a unor seminţe de cereale.
Coborând în topul ariei de răspândire, a
doua prezenţă feminină vizibilă în plastica neolitică e „Fecioara“, femeia
suplă cu sâni mici şi fermi, recurentă în cultura Cucuteni, unde formează un
cuplu cu Marea Mamă. Nu mai puţin semnificativă pentru imaginarul neolitic,
însă mai rară, următoarea ipostază feminină e „Strămoaşa“, femeia în vârstă cu
sâni căzuţi, care se arată mai puţin clară din punct de vedere plastic, fără a
mai pune la socoteală numărul de personaje androgine sau nedefinite sexual
descoperite în săpăturile neo-eneolitice.
O ipostază la fel de relevantă care se
cere trecută în revistă este, nu în ultimă instanţă, femeia în relaţie a cărei
reprezentare depinde neîndoios de practicile magico-religioase. Astfel, femeia
cu pruncul în braţe din cultura Vinča, femeia îmbrăţişată tandru de partener
simbolizând căsătoria sacră din cultura Gumelniţa, femeia prinsă în hora de la
Frumuşica stând mărturie existenţei unor dansuri rituale executate cu ocazia
ceremoniilor de omagiere, femeia şezând făcând pereche cu „Gânditorul“ de la
Cernavodă din cultura Hamangia, sunt tot atâtea exemple de raportare a femeii
la realitatea cea mai încărcată spiritual.
Fără a ajunge să se preocupe de proporţii
sau de caracterul realist al reprezentării, arta neolitică cunoaşte doar
diversificarea posturii feminine şi a motivelor decorative folosite în
acoperirea figurinelor: „Poate nu ar trebui neglijată nici îmbrăcămintea, căci
reprezentarea ei pe figurine dovedeşte că se practica ornamentarea ţesăturilor
prin diverse benzi sau motive decorative, destul de complicate, spiralice şi
meandrice“ [2, p. 120]. De-a lungul
epocii bronzului, această formă de împodobire statuară, în conformitate cu
îmbrăcămintea timpului, avea să atingă apogeul: „În perioada de maximă
dezvoltate a epocii bronzului, figurinele erau acoperite pe întregul corp de
motive decorative, care reprezentau atât costumele şi cusăturile vremii, cât şi
podoabele purtate de femei“ [1, p.
55]. La toate acestea se adaugă cele două prototipuri sudice de origine
egeo-mediteraneeană şi microasiatică, care pornesc din neolitic şi se propagă
în epoca bronzului, anume figurinele cucutiene en violin (în formă de
vioară) ce vorbesc de un schematism extrem şi statuetele cu rochia în formă de
clopot din cultura Gumelniţa şi Gîrla Mare-Cîrna, de o remarcabilă valoare
artistică. Privitor la înălţime, majoritatea reprezentărilor statuare nu
depăşesc un metru, excepţie făcând statueta de la Parţa de un metru şi optzeci
de centimetri.
Debutând cu un stil schematic şi
convenţional, apoi integrând treptat elemente corporale reale ce urmăresc
silueta umană, plastica neolitică e departe de a fi una obligatoriu rigidă şi
sustrasă evoluţiei creatoare. Fidelă cultului fertilităţii, reprezentarea
feminină cunoaşte în stadiul său incipient o steatopigie accentuată, care se va
menţine multă vreme, dar consecutiv apare reprezentarea feminină îngenunchiată,
pe tron sau pe scăunel. Fie că protejează aşezarea, locuinţele sau mormintele, Eugen
Comşa e de părere că poziţia braţelor acestor figurine e cât se poate de
elocventă: „sunt figurine reprezentate cu mâinile pe pubis, pe abdomen sau
sprijinind sânii. Este de presupus că fiecare din aceste poziţii avea un anumit
sens în credinţele oamenilor neolitici. De asemenea, se cuvine să remarcăm
poziţia cu mâinile întinse lateral şi îndoite în sus (în poziţie de rugăciune)
sau cu ele îndreptate cu antebraţele în jos [...] O semnificaţie deosebită
trebuie să fi avut şi figurinele redate în genunchi, din aşezările de tip
Dudeşti şi Hamangia, poate înfăţişând femei care nasc“ [2, p. 147].
Rolul primordial de dădătoare de viaţă,
subsumat marelui mister al creaţiei, justifică în parte răspândirea pe scară
largă în sud-estul Europei a reprezentărilor divinităţii-mame faţă de care omul
neolitic se pare că manifesta o atitudine de reverenţă. Completat de diverse
aspecte ale comunităţii preistorice ce privesc gândirea magico-religioasă şi un
început de conştiinţă socială, acest rol capătă întâietate în baza figurării reproducerii
şi descendenţei. Cu toate că, la origine, nu intenţia artistică a împins omul
neolitic spre realizarea acestor reprezentări [5, p. 51: „nu au fost gândite şi create ca opere de artă“], hieratismul
lor tulburător traduc mai mult decât o simplă intenţie.
Referinţe bibliografice:
1.
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic
– Sec X). Elaborat de un
colectiv de autori sub conducerea Prof. univ. dr. doc. D.M. Pippidi. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, 626 p.
2.
Eugen Comşa: Neoliticul pe teritoriul României.
Consideraţii. Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, 198 p.
3.
Istoria românilor. Volumul I: Moştenirea timpurilor îndepărtate.
Ediţia a II-a. Coordonatori: Acad. Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Acad. Alexandru
Vulpe. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010, 916 p.
4.
Mircea Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor
religioase. Traducere de Cezar Baltag. Ed. Univers Enciclopedic & Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, 806 p.
5.
Vladimir Dumitrescu: Arta neolitică în România.
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, 112 p.
6.
Vladimir Dumitrescu: Arta preistorică în
România. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, 512 p.
No comments:
Post a Comment