Şahul ca joc al istoriei în diaristica lui Ernst Jünger
În jurnalele jüngeriene imaginea e mai puternică decât argumentul. Spaţiul
abstract în care se cuagulează discursul e unul meditativ, interpretativ şi
subiectiv. Scriitorul nu subscrie la tranşarea fenomenologică şi lineară a
realului, cât la o transpunere contemplativă, simbolică şi circulară. Calitatea
imaginilor sale rezidă în capacitatea de a conferi sens contaminând realul prin
ficţionalizare: „tendinţa irepresibilă de
a problematiza la tot pasul, de a conferi sens până şi celor mai aparent umile
întâmplări sau aspecte ale lumii... abstractitatea discursului care înghite
episodic fenomenalitatea vie a vieţii“[1].
Lectura
şi comentariul sunt detensionante şi compensatorii: „poate stăpâni spaimele provocate de o lume în derivă, cum era aceea în
care trăia Jünger“[2]
căci paginaţia fixează şi echilibrează starea de fapt. Mitologia, textul
biblic, literatura sunt tot atâtea supape de salvare într-un univers al cărui
contur s-a destrămat, conţinutul căzând sub incidenţa dezorganizantă şi
distructivă a războiului asemeni unei partide de şah în plină şi clară
desfăşurare ale cărei piese se împrăştie în diferite poziţii pe pardoseală.
Dificilă nu e atât refacerea ei, întrucât intervine calitatea ireversibilă a
istoriei, cât relansarea ei. Lumea e tabla de şah pe care Hitler încearcă
imposibilul. Planurile sale de atac şi grandomanie se delimitează de ţările
combatante deoarece sunt perfide şi nu respectă regulile jocului. Astfel, el va
ieşi în afara spaţiului de joc uitând în favoarea cui joacă şi luptând doar
pentru sine, punct în care se suprapune peste Nebunul lipsit de număr din Taroc: „Este deci în afara jocului, în afara cetăţii oamenilor, în afara
zidurilor“[3].
Prins
în acest joc „nebun“ şi absurd, Jünger aşează în faţa Germaniei oglinda
Israelului, două comunităţi ce împărtăşesc un destin comun. Maestru al
similitudinilor şi metaforizării, acesta vede prezentul fatidic prin prisma
unui trecut similar: „Trecutul îndepărtat
al Israelului şi prezentul Germaniei îşi răspund simetric, planul de simetrie
fiind răul comis şi răul îndurat“[4].
Paralelismul e o formă de inter-istorie eliberatoare: „Reduplicarea... acţionează paradoxal, nu intensificator, ci diminuant.
Numit, <povestit>, răul real e stăpânit, relativizat, efectul asupra
conştiinţei e atenuat. Din <obiect real> el devine <obiect de
cunoaştere>. Lectura instituie o distanţă psihologică ce se interpune mai
apoi între cititor şi preajma lui ostilă“[5].
Srisul
lui Jünger e un act sui generis de salvare a lumii prin frumos. Esteticianul
războiului acţionează asemeni Esterei din Vechiul Testament care îmbunătăţeşte
traiul comunităţii şi finalmente salvează poporul iudeu prin prinosul de
frumuseţe pe care-l exercită asupra împăratului „Uneori, derulările onirice se cuagulează în jurul unor figuri care
revin obsesiv la Jünger. Astfel, în 22 noiembrie ne întâmpină un vis
<strategic>: partida se şah de la marginea unui bazin cu apă se
desfăşoară sub forma unei bătălii navale, în care determinantă este nu forţa
combativă, ci frumuseţea. Aici ideea de confruntare armată este eufemizată în
joc, artă, miniaturizare“[6].
Miza jocului nu e negarea războiului, ci suspendarea într-un moment de cumpănă
care poate deveni revelator, respectiv creativ. E jocul subtil dintre detaşare
şi implicare. Scapă cel care a reuşit să se implice simţind întregul pericol,
primind botezul focului „Teribilă e
această scufundare în spaţii din ce în ce mai lipsite de lumină, această
distanţare meteorică de sfera mântuirii. Din astfel de abisuri trebuie să se
întindă neîntrerupt distrugerea, să izbucnească focul“[7]
şi detaşându-se nu din groază ori teamă, ci din imboldul puterii ce a crescut
în el „Trebuie să fiu de aceea pregătit,
echipat lăuntric, pentru a trece dincolo, în partea luminoasă a fiinţei, şi
anume nu ca rob, silit, ci cu consimţire interioară, cu aşteptare calmă în faţa
porţii întunecate. Trebuie să-mi părăsesc fără suferinţă bagajul, comorile“[8].
Aici
tabla de joc nu se află sub auspiciile acalmiei şi tăcerii tipice stării de
concentrare, e o tablă viciată în care se pregăteşte neantizarea şi moartea,
apropierea de prăpastie şi căderea. Fiind o tablă existenţială, îşi pierde
caracterul gratuit, rezervat reflexivilor şi spiritelor strategice. Salvarea
vine din sine întrucât intrarea în joc poate ucide sau şi mai rău, supune.
Schizofrenia
social-politică a jocului derivă din faptul că fiecare comunitate joacă de
ambele părţi, nu există o delimitare clară între alb şi negru, fapt ce atestă
şi mai accentuat perversitatea partidei: „Când
în însemnările mele îi menţionez pe ruşi, americani, polonezi, germani,
francezi, acest lucru are aceeaşi semnificaţie ca enumerarea figurilor în
descrierea unei partide de şah. Fiecare din ele poate să fie albă sau neagră.
Fiecare poate să ducă la pierderea partidei, fiecare îi poate determina cursul
sau se poate sacrifica pentru rege. Crima, violul, jaful, furtul, nobleţea,
grandoarea, ajutorul acordat în extrema nenorocire – toate astea nu sunt rigid repartizate
pe naţiuni. Oricare naţiune cuprinde în sine toate posibilităţile între care
evoluează caracterul omului“[9].
Jünger pledează, de fapt, dreptul poporului german la suferinţă deoarece
poziţia Germaniei pe harta istoriei e una extrem de debusolantă, de două ori
înfrântă, parcurs în care foştii aliaţi se transformă în inamici, rămâne
principala culpabilizată: o pace umilitoare după care ruşii creează prăpăd,
abuzurile lor depăşind orice limită. Lovitura finală se concretizează crud şi
nefast prin împărţirea Germaniei în două, astfel încât o Germanie răstălmăcită
de nazism va fi parţial răstălmăcită a doua oară de comunism. Procesul de
denazificare reprezintă o altă etapă nefericită în care sunt angrenaţi mulţi
nevinovaţi. Epidemia sinuciderilor explică această povară morală ce apasă
asupra naţiei germane. Figura scriitorului decupează justiţiar posibilitatea de
a provoca un holocaust ce zace în fiecare naţie. Omul e doar unul: capabil de a
crea (alb), dar şi de a distruge (negru).
Cursul
evenimentelor de aşa natură propulsează în prim plan un erou salvator: Hitler.
Climatul de sufocare resimţit după primul război mondial face din Germania o
ţară incapabilă de defensivă în cazul unui eventual atac. Disciplinarea fizică
şi monotorizarea la sânge de teama unui al doilea război mondial sunt semne ale
unei slăbiciuni ce se hrăneşte în chip romantic din dorinţa populară de
revanşă: „După 1918 Germania s-a pomenit
în rolul celui provocat, iar Hitler s-a făcut avocatul ei şi a preluat replica.
Îi stătea în caracter ca să treacă de la replică la provocare nemăsurată şi să
atragă astfel, din nou, o replică masivă. Asta e situaţia pe care ne-a lăsat-o.
O bună poziţie de pornire s-a răsturnat în contrariul ei. la fel se întâmplă în
jocul de şah, când piesele importante sunt deplasate prea rapid; voinţa
jucătorului este atunci mai puternică decât reflecţia sa, decât inteligenţa sa,
decât evaluarea posibilului. Trebuie să joci şah stând cu mâinile în sân. Jocul
ar trebui cultivat în şcoală ca în Rusia“[10].
Precipitarea jocului coincide cu transfigurarea lui într-un joc al puterii, al
legii subiective şi abuzive, al forţei malefice de stăpânire a lumii. Îngerul
negru reclamă exersarea tiranică a puterii în defavoarea unui dumnezeu
indiferent: „A trece de pragul interzis
înseamnă să fii blestemat sau sfinţit, victimă a diavolului sau ales al lui
Dumnezeu“[11].
Hitler
întruchipează nu doar pe Nebun, ci şi pe Diavol
– tipologia îl încadrează întrucât el organizează diversitatea, cele două
jumătăţi germane de care e responsabil dau girul alterităţii: „Diavolul simbolizează toate forţele care
tulbură, întunecă, slăbesc conştinţa şi o fac să regreseze spre nedeterminat şi
ambivalent“[12].
Inclusiv denumirea paronomazică pe care i-o ataşează Jünger – KNIÉBOLO – rezonează la această perspectivă:
latinescul diabolus (=diavol) se
conjugă cu germanul knie (=genunchi),
având sugestii fonice şi semice la germanul knebel
(=căluş). Statutul calului din jocul de şah e ultima ipostază care se adaugă
personalităţii complexe întruchipate de Hitler. Argument: Calul e singurul care nu depinde de poziţia celorlalte piese, el
sare peste orice piesă s-ar afla în faţa lui.
Diaristica
jüngeriană funcţionează pe post de reminder
a faptului că nimeni nu e prea mare sau prea deştept să ia politica în serios,
că toţi împărtăşim culpa eşecului politic şi a barbariei. Discursul său
iscodeşte un contracandidat al timpului public, un cod de comportament pentru a
putea face faţă realităţii. În acest context lectura Bibliei apare ca pharmakon
de exorcizare a răului, ce predică uitarea, creează iluzia şi speranţa, neagă
victimizarea şi renunţarea. „Consolatoare
ca totdeauna rămân cărţile, nave uşoare şi sigure pentru călătorii în timp şi
spaţiu şi dincolo de ele. Atâta timp cât mai este o carte la îndemână şi răgaz
pentru lectură, situaţia nu mai poate fi disperată, nici complet lipsită de
libertate“[13].
Scena
istoriei – tabla de şah – e prea şubredă pentru a garanta supravieţuirea („de la marginea unui bazin“), de aceea
jocul e prelungit în scris sau lectură („nave
uşoare şi sigure“) unde calitatea aleatorie a timpului nu acţionează, unde
omul e liber să călătorească fără frica înecului.
[1] Nişcov, V., pref. Agonie şi sfârşit, p. 6
[2] ibidem,
p. 7
[4] Nişcov, V., pref., p. 32
[5] ibidem
[7] Jünger, E.: Pagini din Kirchhorst, p. 121
[8] ibidem
[9] Jünger, E.: Coliba din vie, p. 253
[10] ibidem,
p. 450
[12] idem
[13] Jünger, E.: Coliba din vie, p. 311
Referinţe:
Ernst Jünger: Pagini din Kirchhorst •
Coliba din vie. Ani de ocupaţie. Traducere, prefaţă, note şi indice de
Viorica Nişcov. Ed. Polirom, Iaşi, 2004
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri. Vol. 1-2. Ed. Artemis, Bucureşti, 1995 (art. Diavol, Nebun)
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri. Vol. 1-2. Ed. Artemis, Bucureşti, 1995 (art. Diavol, Nebun)
Septembrie, 2007, DeLiriKoN
No comments:
Post a Comment